Alte pasaje biblice clare pentru botezul pruncilor | Argumentul IX

(Nota: acesta este doar un pasaj din cartea „Botezul copiilor mici, biblic si rational”, de Samuel Miller. Este foarte probabil ca pasajul sa para incomplet asa, separat de restul cartii. De aceea recomand citirea intregii carti. Se gaseste online AICI, sau se poate descarca gratuit in format PDF, HTML, MOBI si EPUB – detalii AICI)

(recomandare: urmariti si materialul audio, subtitrat, de R. C. Sproul – AICI )

Cu toate că Noul Testament nu conține texte care să declare că pruncii credincioşilor sunt membri ai Adunării în virtutea nașterii lor, totuşi găsim multe pasaje care nu pot fi explicate în mod raţional şi sincer decât în armonie cu această înţelegere. Următoarele pasaje sunt astfel de exemple.

Profetul Isaia, deși nu a fost un scriitor al Noului Testament, a scris în cel mai interesant mod despre timpurile Noului Testament. A scris despre slavă din ziua de pe urmă, despre acea zi atunci când „lupul şi mielul vor paste împreună, leul va mânca paie ca boul”, atunci când nu va mai fi nimic care să rănească sau să distrugă, pe întregul munte sfânt al lui Dumnezeu. Despre acea zi, profetul insuflat de Duhul Sfânt declară: „Iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou, aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte… căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba şi nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o sămânţă binecuvântată de Domnul, şi copiii lor vor fi împreună cu ei.” (Isaia 65:25, 11:9, 65:17,22,23).

Cuvintele Domnului Hristos cu privire la copii sunt în armonie doar cu doctrina pe care o discutăm acum. „Atunci I-au adus nişte copilaşi, ca să-Şi pună mâinile peste ei şi să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Iisus le-a zis: ‘Lăsați copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.’ După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo.” (Matei 19:13-15). Cercetând limbajul folosit de mai mulți evangheliști cu privire la acest eveniment, înţelegem în mod evident că acei copii despre care este vorba aici sunt copii mici, pe care Mântuitorul i-ar putea „lua în brațe”. Limbajul folosit de Domnul nostru cu privire la ei este unul minunat. „Împărăţia cerurilor este a celor ca ei”. Adică, a lor este Împărăţia cerurilor, sau lor le aparține Împărăţia cerurilor. Este exact aceeaşi formă de exprimare, în original, pe care Domnul nostru o folosește la începutul predicii Sale de pe munte, când El spune: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerului”; „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 5:3,10).

Această formă de exprimare, desigur, se opune înţelesului pe care unii l-au atribuit pasajului, în încercarea de a-i ocoli puterea: anume, că s-ar înţelege că Împărăţia cerurilor ar fi formată din aceia care ar semăna în ceea ce priveşte duhul, cu acei copii mici. Dar, aceasta ar însemna să spunem, în mod asemănător, că în Împărăţia cerurilor nu intră cei care sunt „săraci în duh”, ci doar cei care se aseamănă cu ei; sau că nu intră cei care sunt „prigoniți pentru neprihănire”, dar numai aceia care manifestă un comportament asemănător. Limbajul Domnului nostru a arătat, fără îndoială, că Împărăția cerurilor era într-adevăr a lor, a acelora despre care Domnul a vorbit, ca Împărăţia le aparținea lor; că ei sunt moștenitorii ei, tot la fel cum sunt şi cei „săraci în duh” și cei „prigoniți pentru neprihănire”.

Dar ce trebuie să înțelegem noi prin expresia „Împărăția cerurilor”, așa cum este ea folosită în acest pasaj? În mod evident, înțelegem Adunarea vizibilă, său Împărăţia vizibilă a lui Hristos, ca fiind deosebită de restul lumii. Oricine cercetează fără părtinire pe cei patru evangheliști, ar trebui găsească acest înţeles pentru expresia amintită. Iar dacă acesta este înţelesul, atunci Mântuitorul nostru afirmă în termenii cei mai direcţi realitatea și porunca divină pentru statutul copiilor ca membri ai Adunării. Dar dacă înţelesul expresiei „Împărăția cerurilor” ar fi Împărăţia slavei viitoare, argumentul formulat nu devine mai slab, ci chiar şi mai puternic. Pentru că dacă Împărăţia slavei viitoare este şi a copiilor mici ai credincioșilor, atunci ei au dreptul şi la privilegiile Adunării de pe pământ.

Un alt pasaj din Scriptură vorbește cu tărie prin aceeaşi exprimare. Mă refer la declarația pe care o găsim în predica apostolului Petru, în ziua de Rusalii. Atunci un mare număr de ascultători, în acea zi solemnă, „au rămas străpunşi în inima şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: ‘Fraților, ce să facem?’” Răspunsul slujitorului lui Hristos, insuflat de Duhul Sfânt, a fost: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” (Fapte 2:37-38). Apostolul Petru vorbește aici în mod clar despre făgăduinţa făcută de Dumnezeu pentru poporul legământului. Este vorba despre acea făgăduinţă în care El se declară Dumnezeul lor și îi numeşte „familia legământului Sau”. El a făcut acea făgăduinţă pentru cei cărora le-a vorbit, inclusiv pentru copiii lor. Şi bineînţeles, a dat acelor copii dreptul prin legământ la privilegiile acelei familii. Deci dacă prin legământ au şi copiii o poziţie în familie, nu avem nevoie de vreun alt argument oficial pentru a demonstra că ei au dreptul şi la semnul exterior, pecetea acelei familii.

Voi mai aduce încă un pasaj din Scriptură, în sprijinul doctrinei botezului pruncilor. Mă refer la acea remarcabilă și concludentă declarație a apostolului Pavel, în ceea ce privește copiii, care se găsește în prima epistolă către Corinteni, capitolul 7. Declaraţia vine ca răspuns pentru o întrebare de la membrii din acea adunare locală, cu privire la legea creștină în privinţa căsătoriei: „bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă, şi nevasta necredincioasă este sfinţita prin fratele; altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi, pe când acum sunt sfinţi.” (1 Corinteni 7:14).

Întrebarea importanta în legătură cu acest pasaj este următoarea: în ce sens un părinte credincios „sfinţeşte” pe celălalt care este necredincios, astfel încât copiii lor sunt „sfinţi”? Cu siguranță, nu poate să însemne că fiecare persoană, soț sau soție evlavioasă, care este căsătorită cu un partener necredincios, este întotdeauna mijlocul prin care se oferă partenerului curăţia duhovnicească, adică naşterea din nou și sfințirea inimii. Nici nu poate însemna că fiecare copil care are doar unul dintre părinţi credincios, este în mod sigur ținta sfințirii Evangheliei, a sfințirii lăuntrice. Niciunul care citește şi înţelege Biblia, şi care are ochi să vadă ce se petrece zilnic în jurul lui, nu ar putea să dea astfel de înţeles pasajului amintit. Nici nu putem trage concluzia, aşa cum unii şi-au închipuit în mod ciudat, că în cazul în care doar unul dintre părinți este credincios, copiii sunt recunoscuţi ca legitimi. Adică, acei copii n-ar mai fi „copii din curvie”, ci ar fi recunoscuţi ca fiind născuţi din căsătorie legală! Cuvântul „sfânt” nu se aplică nicăieri în Scriptură cu asemenea înţeles. Rog pe adepții acestei interpretări să aducă măcar un exemplu de pasaj din Scriptură cu un astfel de înţeles clar al termenului „sfânt”. Iar în ceea ce privește presupunerea că evlavia unui partener este necesară pentru a face un legământ de căsătorie valabil sau legitim, nimic nu poate fi mai absurd! Oare au fost toate căsătoriile păgânilor în afara legii, în zilele lui Pavel? Contractele matrimoniale care au loc în fiecare zi, în vremurile noastre, în cazul în care niciunul dintre parteneri nu este evlavios, sunt toate aceste contracte nelegitime și invalide? Cu siguranță, această interpretare este o cale de scăpare absurdă, nu poate fi folosită ca argument.

Termenii „sfânt” și „necurat”, după cum bine cunoaştem din Scriptură, nu au numai un înţeles duhovnicesc, dar şi unul colectiv, de Adunare, în Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi în unele cazuri se referă la ceea ce este asemeni chipului lui Dumnezeu în aspect duhovnicesc şi lăuntric, totuşi în alte cazuri aceşti termeni se referă destul de clar la ceea ce este „pus deoparte pentru un scop sfânt (sau sacru)”, adică separat de ceea ce este destinat unor scopuri obişnuite. Astfel, în perioada Vechiului Testament, despre poporul lui Dumnezeu ni se spune că erau un „popor sfânt” și că trebuia să fie puşi deoparte dintre popoare, pentru a fi ai Domnului (Levitic 20:26). Şi aceasta, nu pentru că erau toți, nici măcar în majoritatea lor, într-adevăr dedicaţi în inimile lor pentru Dumnezeu, ci pentru că toți aparţineau poporului aflat în legământ. Toți au aparținut acestui trup separat pe care Domnul l-a chemat din lume, și i-a încredinţat Adevărul Său, pentru slava Sa. Cu aceste două înţelesuri, termenii „sfinți” și „necuraţi” sunt utilizaţi în ambele Testamente, de foarte multe ori. Și înţelesul acestor termeni în orice alt caz particular, trebuie să fie dedus din contextul pasajului. În pasajul de faţă, raţionamentul apostolului Pavel impune aceste înţelesuri în mod clar.

Se pare că printre cei din Corint au existat multe cazuri de creștini uniţi prin căsătorie cu păgâni. Cel credincios, probabil, s-a convertit la creştinism după ce se căsătorise; sau a fost atât de neînțelept încât, după convertirea la creştinism, în mod voit, a făcut această legătură inegală și nefericită, căsătoria cu un partener necredincios. Apostolul Pavel spune, sub călăuzirea Duhului Sfânt, că în toate aceste cazuri, dacă cel necredincios este dispus să trăiască în continuare cu cel credincios, ei ar trebui să continue să trăiască împreună, că legătura lor este sfințită prin caracterul celui credincios în aşa fel încât copiii lor sunt „sfinţi”, adică incluşi în legământul cu Dumnezeu. Ei sunt membri ai acelei Adunări cu care părintele credincios este unit în virtutea mărturiei sale. Adică cel necredincios este în acest sens, consacrat de cel credincios, şi toţi copiii lor vor fi recunoscuţi ca aparţinând familiei sfinte cu care cel credincios este în legătură. Astfel copiii sunt consideraţi ca membri ai Adunării lui Dumnezeu, trataţi ca atare.[2]

„Fiind astfel explicat”, spune un scriitor înţelept, „pasajul stabilește statutul de membri ai Adunării pentru copii, sub o anumită formă. Fiindcă pasajul deja presupune că fiind valabil principiul prin care, atunci când ambii părinți sunt credincioși, copiii lor fac parte din Adunarea lui Dumnezeu. Problema corintenilor adusă înaintea lui Pavel reiese din acest principiu. Dacă apostolul ar fi spus, sau dacă ei ar fi înțeles, că niciun copil, fie din părinţi credincioşi sau necredincioşi, nu trebuie să fie socotiţi că membri ai Adunării, problema corintenilor nu ar mai fi existat. Căci dacă credința ambilor părinți nu ar fi putut să confere copilului privilegiul de membru al Adunării, atunci cu siguranță nu s-ar fi putut realiza acest lucru doar prin credința unuia singur dintre ei. Deci contrariul era deja recunoscut şi acceptat printre corinteni. Ar fi fost neînţelept din partea corintenilor să-l deranjeze pe apostol cu întrebări care veneau însoţite de răspunsuri proprii. Dar având în vedere presupunerea că dacă ambii părinți erau membri atunci şi copiii lor erau, de asemenea, membri ai Adunării, atunci problema corintenilor este foarte normală și serioasă. Un creştin din Corint ar fi putut spune: „Îi văd pe copiii vecinilor mei creștini, trataţi ca membri ai Adunării lui Dumnezeu. Văd copiii unor necredincioși, rămaşi în afara Adunării, împreună cu părinţii lor. Eu cred în Hristos; dar soțul meu (sau soția mea) nu crede. Cum rămâne cu aceşti copii ai mei? Sunt primiţi în Adunare împreună cu mine? Sau sunt respinşi împreună cu partenerul meu de căsătorie?”

Apostolul răspunde: „Să nu vi se tulbure inima, Dumnezeu îi consideră copii ai părintelui credincios. Este suficient că ei sunt copiii tăi. Necredinţa partenerului tău nu va zădărnici legătura lor cu legământul lui Dumnezeu. Ei sunt sfinți, pentru ca tu eşti sfânt.”

„Această decizie a clarificat problema. Și ne arată că întrebarea adusă apostolului, anume dacă o persoană căsătorită ar trebui să continue după convertirea la creştinism în legătură conjugală cu partenerul necredincios, a apărut din teamă că nu cumva o astfel de continuare să excludă copiii săi din Adunarea lui Dumnezeu. Altfel este greu de înțeles de ce apostolul ar trebui să îi descurajeze în privinţa divorţului, folosind un astfel de argument. Și este de neînţeles cum o astfel de îndoială ar fi intrat în mintea lor, dacă ei nu i-ar fi socotit deja drept membri ai Adunării pe acei copii care erau născuți din ambii părinți credincioși. Acest lucru nu a fost pus la îndoială, ci a fost privit ca un privilegiu atât de mare, încât teama de a-l pierde a determinat părintele credincios să se întrebe dacă mai degrabă să rupă legătura de căsătorie, prin depărtarea de soțul sau soția necredincioasă, decât să piardă privilegiul acesta aşa de important pentru copiii săi. Astfel, originea acestei probleme, pe de o parte, și soluţia pentru rezolvarea ei, pe de altă parte, sunt în perfectă armonie cu înţelegerea că Dumnezeu Însuşi a stabilit ca acei copii ai celor credincioși se nasc membri ai Adunării Sale”. [3]

Anunțuri