Marturia istoriei (3) – Augustin împotriva lui Pelagius | Argumentul X

(Nota: acesta este doar un pasaj din cartea „Botezul copiilor mici, biblic si rational”, de Samuel Miller. Este foarte probabil ca pasajul sa para incomplet asa, separat de restul cartii. De aceea recomand citirea intregii carti. Se gaseste online AICI, sau se poate descarca gratuit in format PDF, HTML, MOBI si EPUB – detalii AICI)

Nu mai amintesc despre mărturia altor scriitori renumiţi din secolele III și IV în sprijinul faptului că botezul copiilor a fost practicat pretutindeni, în vremea când au scris ei. Vă voi reține însă atenţia cu o singură mărturie care privește istoria acestei porunci şi practici. Este cea a lui Augustin, unul dintre cei mai evlavioşi, cei mai învățați și respectabili dintre Părinții Bisericii. El a trăit într-o vreme la peste trei sute de ani după apostoli. Avem mărturisirea lui în legătură cu cea a lui Pelagius, un eretic învățat care trăia în aceeaşi vreme. Augustin pledează în favoarea doctrinei păcatului strămoşesc, împotriva lui Pelagius. El întreabă: „De ce sunt copiii botezați pentru iertarea păcatelor, în cazul în care ei nu ar avea nici un păcat?” În același timp, îi sugerează lui Pelagius că, pentru a nu se contrazice singur, dacă respinge existenţa păcatului strămoşesc ar trebui să respingă şi botezul pruncilor, drept consecinţă.

Răspunsul lui Pelagius este însă izbitor și clar: „Botezul trebuie să fie administrat la prunci, cu aceleași cuvinte sacramentale, care sunt utilizate în cazul persoanelor adulte. […] Oamenii mă vorbesc de rău ca şi cum eu aş fi respins botezul pruncilor. […] Eu nu am auzit niciodată de vreun om, nici chiar de cel mai nelegiuit eretic, care să fi respins botezul pruncilor. Cine oare poate fi atât de lipsit de evlavie ca să oprească să fie botezaţi copiii, născuţi din nou în Hristos, împiedicându-i să intre în împărăția lui Dumnezeu?”

Citim afirmaţiile lui Augustin referitoare la adepţii lui Pelagius: „Din moment ce ei (adepţii) nu pot să se opună autorității întregii Adunări, şi prin urmare ei susţin că pruncii trebuie să fie botezaţi, aşadar ei trebuie să recunoască faptul că şi copiii au nevoie de beneficiile unui Mijlocitor; ca aceşti copii să poată fi împăcaţi cu Dumnezeu, fiind aduşi înaintea Lui prin sacramentul botezului, și prin bunătatea credincioșilor, și astfel integraţi în trupul lui Hristos”.

Din nou, vorbind despre anumiţi eretici din Cartagina, care deși nu respingeau botezul copiilor, adoptaseră puncte de vedere greșite cu privire la înţelesul său, Augustin spune: „Dacă ar lua seama la Scripturi, și la autoritatea întregii Adunări, și la forma sacramentului în sine, ei ar vedea clar că botezul pruncilor este pentru iertarea păcatelor.” Mai mult, în lucrarea sa împotriva donatiștilor, același scriitor Augustin, vorbind despre copiii botezați ca primind mântuirea fără a fi capabili să-şi exercite personal credința, spune: „după cum întregul trup al Adunării susține, aşa este în cazul botezului copiilor mici. Căci cu siguranță ei nu pot să creadă cu inima pentru a căpăta neprihănirea, sau să mărturisească cu gura pentru a ajunge la mântuire (v. Romani 10:10), ci mai degrabă copiii prin plânsul și gălăgia lor, în timp ce botezul se săvârşeşte, ei tulbura sfintele taine. Totuși, niciun creștin nu va spune că ei sunt botezați în zadar.” Din nou, el afirmă: „Obiceiul Adunării de a boteza copiii trebuie să fie luat în seamă, nu poate fi socotit zadarnic, nici nu putem crede că ar fi altceva decât rânduiala primită de la apostoli.”

Pe scurt, cei care vor căuta să cerceteze pasaje mai lungi din scrierile lui Augustin în legătură cu istoria botezului pruncilor, printre scrierile altor Părinți ai Bisericii, vor găsi că acest respectabil credincios afirma în repetate rânduri că n-a întâlnit niciun creștin, fie din Adunarea generală, fie din vreo sectă, nici cu vreun scriitor, care recunoscând autoritatea Scripturii, să fi susţinut vreo doctrină diferită de aceea că pruncii trebuiau să fie botezați pentru iertarea păcatelor.

Aşadar, avem aici doi bărbați, fără îndoială dintre cei mai învățați din lumea de atunci: Augustin și Pelagius. Augustin cunoştea scrierile tuturor Părinților Bisericii renumiţi care trăiseră înaintea lui, probabil mai bine decât oricare alt om din timpul său. Pelagius, de asemenea, un om care avea multe cunoştinţe și talent, care a călătorit prin cea mai mare parte a lumii creștine din acea vreme. Şi totuşi ambii declară, cu aproximativ trei sute de ani după perioada apostolilor, că nu au văzut şi nici nu au auzit de vreunul care se numește creștin, nici măcar cel mai nelegiuit eretic, nici de vreun scriitor credincios Scripturilor, care să respingă botezul pruncilor (v. Wall’s History, Partea 1, cap. 15-19). Oare este posibil ca până şi cel mai nehotărât cititor, nefiind legat de lanțurile unor puternice prejudecăţi, să ezite a recunoaşte aceste realităţi istorice? Mă refer la realitatea că, în primul rând, Augustin şi Pelagius au fost într-adevăr convinşi că botezul pruncilor a fost practica universală a Adunării începând din zilele apostolilor. Iar în al doilea rând, că prin poziţia şi cunoştinţele lor, era imposibil ca Augustin şi Pelagius să greşească cu privire la concluzia aceasta a lor.

Același Augustin, în „Epistola către Bonifaciu”, își exprimă părerea conform căreia părinții sunt persoanele potrivite pentru a aduce copiii lor la Dumnezeu prin botez, în cazul în care părinţii sunt creştini buni şi credincioși; dar considera potrivit să menționeze că alții pot, în cazuri speciale, să săvârşească aceeaşi lucrare. „Vezi”, spune el, „ca mulți sunt aduşi la botez, nu de către părinții lor, ci de alte persoane, aşa cum pruncii sclavi sunt uneori aduşi de către stăpânii lor. Și, uneori, atunci când părinții sunt morți, pruncii sunt aduşi la botez de către cei care pot arăta această milă faţă de ei. Și, uneori, copiii pe care părinții lor i-au tratat cu cruzime, pot fi luaţi și aduşi la botez de către cei care nu au copii de-ai lor, nici posibilitatea de a face copii.”

Din nou, în cartea sa împotriva donatiștilor, vorbind direct despre botezul pruncilor, el spune: „Dacă cineva se întreabă despre autoritatea divină în această chestiune (a botezului pruncilor), deși este ceea ce se practică în întreaga Adunare, obicei care nu a fost instituit de către sinoade, ci a existat dintotdeauna, credem cu tărie că botezul pruncilor nu poate fi altcumva decât hotărât de autoritatea apostolilor. Am putea face o estimare despre cât de mult sacramentul botezului aduce folos pruncilor, privind tăierea împrejur pe care oamenii lui Dumnezeu din vechime au primit-o. Avraam a fost socotit neprihănit înainte de a primi tăierea împrejur, iar Corneliu a fost înzestrat cu Duhul Sfânt, înainte să fie botezat cu apa. Și totuși, apostolul spune despre Avraam că a primit semnul tăierii împrejur, ca „o pecete a neprihănirii care se capătă prin credința”, pentru că a crezut în inima lui, și aceasta i-a fost „socotită ca neprihănire” (Romani 4:11). De ce oare a poruncit Dumnezeu să se taie împrejur toți copiii de parte bărbătească în ziua a opta, când aceştia nu ar putea încă să creadă cu inima lor, în aşa fel încât acea credinţă să le fie socotită ca neprihănire? Cu siguranţă, pentru că sacramentul este, în sine, de mare importanță. Aşadar, în cazul lui Avraam, „neprihănirea prin credința” a fost mai întâi, iar tăierea împrejur (pecetea neprihănirii căpătate prin credința) a venit pe urmă. Asemănător şi în cazul lui Corneliu, sfințirea spirituală prin darul Duhului Sfânt a venit mai întâi, iar mai apoi sacramentul în legătură cu naşterea din nou, botezul cu apă. Dar Isaac, care a fost tăiat împrejur în a opta zi, mai întâi a primit această pecete a neprihănirii (tăierea împrejur), iar mai apoi neprihănirea, fiindcă a urmat credința tatălui său. Aşa este şi în cazul botezului pruncilor: sacramentul care priveşte naşterea din nou este primit mai întâi, și dacă ei urmează în viaţa lor calea creștină, atunci convertirea inimii, taina pe care o cunoscuse mai înainte trupul lor (în botez), vine pe urmă. Din câte putem vedea, sacramentul botezului nu este totuna cu schimbarea inimii.”

Cam atât din mărturia Părinților Bisericii. Trebuie să recunosc, pentru mine această mărturie este atât de convingătoare încât nu-i pot rezista. Desigur, ar fi fost totuşi posibil ca în decursul a trei secole după zilele apostolilor, să fi avut loc o schimbare semnificativă în ceea ce privește botezul cu apă. Dar este imposibil să fi fost introdusă o schimbare atât de serioasă și radicală (precum susţin frații noștri baptiști că s-a întâmplat), fără ca Părinţii Bisericii pe care i-am amintit mai devreme să fi aflat despre ea. Oare Adunarea ar fi trecut de la practicarea botezului în mod exclusiv al adulţilor, la botezul copiilor în mod universal şi constant, iar o astfel de schimbare ar fi intervenit fără să fie remarcată de către cei mai activi şi evlavioşi oameni care au trăit în acea perioadă? Nicio persoană care gândeşte fără părtinire nu-şi poate imagina aşa ceva. Origen, Ciprian, și Ioan Gură de Aur declară că botezul pruncilor era practică universală și necontestată a Adunării în vremurile și locurile în care au trăit ei. Iar Augustin și Pelagius, aceşti oameni atât de familiarizaţi cu scriitorii de dinaintea lor, şi având atât de multe cunoștințe despre creștinism, declară că nu au auzit de vreun creștin, fie drept credincios sau eretic, care să respingă practica botezului copiilor. În fața unor astfel de mărturii, eu trag concluzia că este de necrezut presupunerea că botezul pruncilor s-ar fi strecurat, ca o născocire omenească, nejustificată, undeva între timpurile apostolilor și vremea celor menţionaţi, fără să fi ajuns vreodată la urechile acelor scriitori vreo vorbă despre o asemenea schimbare. Cel care poate să creadă acea presupunere, acela este gata să sacrifice toate dovezile istoriei, pe altarul unor prejudecăţi oarbe și surde.

Anunțuri