“Nu scrie nicăieri în Biblie că trebuie să botezăm pruncii” | Obiectia I

(Nota: acesta este doar un pasaj din cartea „Botezul copiilor mici, biblic si rational”, de Samuel Miller. Este foarte probabil ca pasajul sa para incomplet asa, separat de restul cartii. De aceea recomand citirea intregii carti. Se gaseste online AICI, sau se poate descarca gratuit in format PDF, HTML, MOBI si EPUB – detalii AICI)

Prima obiecţie este că nu avem nicio poruncă directă în Noul Testament, dată în mod clar, în favoarea botezului pruncilor. Oponenții noștri susţin: „Nu ni se spune nicăieri, în istoria perioadei apostolice, în termeni clari, că pruncii au fost sau ar trebui să fie botezați. Oare este posibil să punem acest fapt pe seama presupunerii că botezul pruncilor a fost practicat în mod general în Adunare?” Această obiecție a fost adusă de foarte multe ori, cu multă convingere și cu impact asupra gândirii unor persoane care au puţine cunoştinţe și nu cercetează prea adânc. Dar când se cercetează în amănunt obiecţia, eu sunt convins că aceasta va rămâne fără nicio temelie puternică.

Pentru că, în primul rând, chiar dacă ar fi fost aşa cum presupun frații noștri baptiști, chiar dacă nu s-ar fi găsit vreo poruncă lămurită în Noul Testament, care să ateste şi să rânduiască botezul copiilor, ar putea acest lucru să fie considerat în mod raţional greu de explicat, sau chiar surprinzător, având în vedere temelia principiilor stabilite mai înainte? Vă aduc aminte că principiile acestea sunt următoarele: Adunarea în perioada Noului Testament este aceeași cu Adunarea din perioada Vechiului Testament; că aceea din Vechiul Testament a reprezentat copilăria, iar aceasta din urmă maturitatea Împărăţiei vizibile a lui Mesia; că una din trăsăturile cele mai izbitoare în Noul Testament cu privire la aceasta Împărăţie, este o lumină mult mai mare și extinderea privilegiilor. De asemenea, pruncii celor credincioși au fost născuţi în legământ cu Dumnezeu, și statutul lor în legământ a fost marcat și recunoscut printr-o pecete de legământ, timp de două mii de ani înainte ca Hristos să vină, încă de la Avraam. În cazul în care Dumnezeu a intenţionat ca acest privilegiu să continue pur și simplu, nicio nouă hotărâre nu a fost necesară să arate această intenție, ci doar El a permis ca privilegiul să continue fără să intervină vreo schimbare. Aceasta este poziţia pe care o susţinem şi noi.

Acum, din această perspectivă: pornind de la ceea ce am afirmat mai devreme, este foarte normal şi armonios punctul de vedere al Noului Testament cu privire la acest subiect. Găsim scris foarte puțin, în mod clar sau oficial, în legătură cu statutul copiilor în legământ, la începutul noii perioade (a Noului Testament), pur și simplu deoarece Dumnezeu n-a hotărât nicio schimbare concretă cu privire la acest lucru. Primii creștini, care fuseseră crescuți în societatea evreiască, și fiind dintotdeauna obișnuiți să se bucure de privilegiile acestei societăţi, s-ar fi aşteptat, desigur, ca aceste privilegii să fie continuate, mai ales dacă nu s-a spus nimic cu privire la respingerea sau micşorarea privilegiilor. Ţinând cont că Dumnezeu nu a intenţionat vreo altă schimbare cu privire la această chestiune decât o creștere a privilegiilor, ar fi fost de prisos să-i anunţe pe acești credincioși evrei că statutul în legământ și avantajele legământului pentru copiii lor dragi nu urmau să fie retrase sau reduse. Ar fi fost la fel de inutil ca şi cum să-i anunţe că trebuia ca ei să se închine în continuare la adevăratul Dumnezeu, sau că Jertfa ispășitoare a lui Mesia trebuia privită în continuare ca singura temelie pentru mântuire. Pe scurt, pornind de la principiile prezentate până acum, era de aşteptat ca Noul Testament să prezinte exact aşa lucrurile cu privire la acest aspect, adică să tacă referitor la vreo schimbare a statutului de membri pentru copiii celor din Adunare. Ne puteam aştepta ca Noul Testament să nu spună în vreun mod clar că privilegiul în cauză urma să fie continuat, ci să vorbească peste tot ca şi cum acest lucru ar fi valabil, fără vreo nouă poruncă dată în mod lămurit. Mai mult, Noul Testament a asigurat primii creștini că „făgăduinţa a fost pentru ei şi pentru copiii lor”. Şi nu numai pentru ei, ci de asemenea,  pentru „toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” în Adunarea Sa vizibilă (Fapte 2:39). Noul Testament afirmă că, în ceea ce privește această chestiune, poziţia în Împărăţie elimină toate deosebirile între partea bărbătească şi femeiască în ceea ce priveşte privilegiile creștine, că în Hristos n-avea să mai existe diferență între „bărbat și femeie”. Şi, în acord cu acest anunţ, ca urmare practică, avea să fie introdusă în Adunare întreaga familie (casă) împreună cu părinții convertiţi la creştinism, prin rânduiala potrivită a Noului Testament (botezul în apă), asemănător cum în perioada Vechiului Testament se introduceau în Adunare familii prin rânduiala corespunzătoare din acea vreme.

Dar acum haideţi să privim pentru o clipă către presupunerea opusă, cea a fraților noștri baptiști. Ei sunt obligaţi prin sistemul lor să considere că, după ce copiii poporului lui Dumnezeu timp de aproape două mii de ani (din vremea lui Avraam până la venirea lui Hristos), se bucuraseră de un statut în legământ (un privilegiu prețios și foarte drag pentru inimile părinților), acest privilegiu ar fi fost retras brusc și fără nici o explicație. Şi că la începutul perioadei Noului Testament, într-o perioadă caracterizată de făgăduinţe mai extinse și libertate crescută, acest privilegiu ar fi fost retras brusc și complet. Deci copiii ar fi fost scoşi din vechea lor poziţie din legământ. Ei nu ar mai fi fost potriviţi pentru a li se acorda pecetea legământului, sau promisiunile legământului, iar toate acestea s-ar fi petrecut fără să fie dat vreun indiciu cu privire la vreun motiv, fără ca nimeni să scrie (în niciuna din epistolele trimise bisericilor) vreun cuvânt de justificare sau vreo scuză pentru o schimbare atât de însemnată! Mai mult, în loc de vreo astfel de informare sau explicație, pretutindeni în perioada apostolică s-a folosit un mod de exprimare care este în armonie cu ceea ce fusese înţeles şi acceptat până atunci. Noul Testament transmite în continuare ideea că atât părinții cât și copiii lor se aflau în vechea lor poziţie în legământ, în ciuda acelei schimbări dureroase pe care o invocă fraţii baptişti! Oare poate să creadă cineva asemenea presupunere fără a avea prejudecăţi în această direcţie?

Dar presupunând prin absurd ca perioada Noului Testament nu ar include ca membri ai Adunării pe copiii de credincioși, atunci înseamnă că astfel de schimbare ar fi avut loc chiar la începutul acelei perioade. Deci evreii ucenici ai lui Hristos ar fi văzut pe copiii lor scoşi brusc din legământul promisiunii, și fără a avea drept la pecetea corespunzătoare a acestui legământ, care le fusese familiar dintotdeauna, care implica duioase simţăminte părinteşti. Dar nu s-a auzit nicăieri despre vreo nemulţumire din partea ucenicilor. Noi nu găsim niciun cuvânt care să explice vreo astfel de schimbare, sau cu scopul de a alina durerea acelor părinți care desigur s-ar fi plâns şi ar fi fost afectaţi, dacă o asemenea schimbare ar fi avut loc.

Prietenii mei, trebuie să spun că acest raţionament este clar. În loc ca frații noștri baptiști să aibă dreptul să ne ceară noua să găsim o poruncă directă în Noul Testament, în favoarea statutului copiilor ca membri ai Adunării, noi suntem aceia care avem dreptul să le cerem fraţilor noştri baptişti să găsească o poruncă directă pentru schimbarea bruscă şi însemnată presupusă de ei. Dacă ar fi aşa cum spun ei, că Noul Testament tace cu privire la acest subiect, atunci tocmai această tăcere ar fi deja suficientă pentru a destrăma susţinerea lor, și astfel contrariul să fie justificat. Această tăcere ar oferi aşadar o dovadă clară că nu a avut loc niciodată vreo astfel de schimbare, precum pretind ei. O schimbare atât de importantă nu s-ar fi putut introduce fără vreun cuvânt de lămurire sau vreo scuză din partea apostolilor insuflaţi de Duhul Sfânt, nici fără vreun indiciu sau vreo împotrivire din partea celor care se bucuraseră de vechile privilegii. Pe scurt, ar însemna că ar fi fost distrus complet vechiul aranjament al lui Dumnezeu în legătură cu această chestiune, iar cu toate acestea, întregul subiect ar fi fost pus sub tăcere de către scriitorii insuflaţi de Duhul Sfânt. Cu siguranță, această presupunere este una din cele mai de necrezut lucruri! Cel ce poate să creadă aceasta, cu siguranţă are o gândire încăpăţânată şi predispusă ca să îmbrățișeze sistemul cerut de această presupunere.

Cam atât despre presupunerea adusă de către frații noștri baptiști, că n-ar exista nicio poruncă directă în Noul Testament pentru statutul copiilor ca membri ai Adunării, și implicit pentru botezul lor. Chiar şi presupunând că Noul Testament ar fi tăcut cu privire la acest subiect, susţinerea fraţilor noştri baptişti este fără temelie. Singurul motiv cinstit (singurul motiv real posibil, aş spune) pentru o astfel de tăcere în contextul în care a fost aşezată Adunarea creștină, este acela că lucrurile în această privinţă au continuat la fel ca înainte. Adică vechiul privilegiu, atât de drag inimilor părinţilor, n-avea să primească vreo altă schimbare decât o nouă pecete, mai puțin împovărătoare, care să se aplice în mod egal atât la partea bărbătească cât şi la cea femeiască. Astfel au fost recunoscute, extinse și continuate toate privilegiile de care s-au bucurat înainte membrii Adunării.

Dar nu putem admite faptul că Noul Testament n-ar conține vreo poruncă directă pentru statutul copiilor ca membri ai Adunării. Mărturia prezentată în partea întâi este cu siguranță vrednică pentru cele mai serioase cercetări. Însuşi Stăpânul declară în ceea ce privește copiii, „a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 19:14;. Marcu 10:14, Luca 18:16). Apostolul insuflat de Duhul Sfânt spune „făgăduința este pentru voi și copiii voștri” (Fapte 2:39). Vedem clar în perioada apostolică a Adunării cum familii întregi (case) au fost primite în Adunare, în repetate rânduri, pe baza credinței mărturisite de capii familiilor (părinţii), aşa cum se întâmplase în vechea perioada (a Vechiului Testament), pe vremea când copiii erau consideraţi în mod sigur membri ai Adunării. Când citim astfel de lucruri în Noul Testament, cu siguranță nu putem afirma că lipseşte mărturia satisfăcătoare pentru oricare cercetător al Scripturii, raţional şi cinstit.

Anunțuri