Responsabilitatea fiecărui om botezat în pruncie

(Nota: acesta este doar un pasaj din cartea „Botezul copiilor mici, biblic si rational”, de Samuel Miller. Este foarte probabil ca pasajul sa para incomplet asa, separat de restul cartii. De aceea recomand citirea intregii carti. Se gaseste online AICI, sau se poate descarca gratuit in format PDF, HTML, MOBI si EPUB – detalii AICI)

Vedem aşadar cât de importantă și cât de solemnă este situația acelor tineri care au fost în copilăria lor dedicaţi lui Dumnezeu în botezul sfânt! Acesta este un aspect pe care atât cei maturi cât și cei tineri îl neglijează deseori. Este în general recunoscut că părinții, când îşi dedică copiii lor pentru Dumnezeu în această rânduială, sunt puşi sub obligații foarte însemnate, pe care ei nu le pot da uitării, fără a atrage asupra lor o vină grea. Dar tinerii iau aminte prea rar la aceste lucruri, cum ar trebui. Ei nu se gândesc că primirea timpurie a peceții de legământ cu Dumnezeu, ca urmare a actului părinților lor, îi aşează într-o situație solemnă care implică o mare responsabilitate. Dar ei nu au cum să-și imagineze în mod greşit că n-ar fi membri ai Adunării, până când ar intra în această relație și şi-ar asuma obligațiile legământului prin propria lor mărturie. Nu au cum să-şi imagineze în mod greşit că este o simplă alegere, la nivelul propriilor decizii, să facă o mărturisire de credinţă proprie. Nu au cum să-şi imagineze în mod greşit că prin amânarea mărturisirii nu încalcă niciun angajament, sau nu atrag asupra lor nicio vină. Sau, abţinându-se de la acea alegere, ei şi-ar păstra cumva o libertate mai mare. Tinerii sunt prea inteligenţi să-şi imagineze că singurul pericol este acela de a face o mărturisire care nu este sinceră. Aceasta ar fi o perspectivă total greşită şi foarte dăunătoare asupra subiectului.

Copiii de creștini sunt deja în Adunare. Ei au fost născuţi deja membri. Botezul lor nu îi face membri. Botezul este aprobarea publică și recunoașterea apartenenței lor la Adunare. Ei au fost botezați deoarece erau deja membri. Ei au primit pecetea legământului deoarece erau deja în legământ, în virtutea nașterii lor. Acest privilegiu binecuvântat este dreptul lor din naștere. Aşadar, copilul care fusese botezat în pruncie, iar acum se află la vârsta înţelegerii, nu trebuie să întrebe astfel: „Să intru în biserică, mărturisind că sunt în legătură cu familia lui Hristos?”, ci mai degrabă „Să rămân în adunare, ori să o părăsesc precum aceia nerecunoscători? Să mulţumesc pentru acest privilegiu de membru, să-l recunosc și să-l confirm, prin propria mea mărturisire? Sau să resping faptul că am fost botezat, să mă lepăd de Mântuitorul în al Cărui Numele am fost aşezat ca membru în familia Sa, părăsind-o?” Aceasta este adevărata întrebare care cere o hotărâre! Cât de importantă este această întrebare!

Tinerilor care aţi fost botezați! Gândiţi-vă la acest lucru: aţi fost în sânul bisericii încă din pruncie. Pecetea legământului cu Dumnezeu a fost pusă peste voi. Nu puteţi scăpa de responsabilitatea acestei legături. S-ar putea să uitaţi de ea pentru o vreme. S-ar putea să nu vă placă să vă gândiţi la ea. S-ar putea s-o disprețuiți, dar totuşi, obligația încă este asupra voastră, ea nu poate fi lepădată. Situaţia voastră este atât de serioasă încât nu se poate exprima în cuvinte. Ce este de făcut? Să ieşi în față și să recunoşti obligația ta printr-o mărturisire personală nesinceră, fără dragoste adevărată pentru Mântuitorul, şi prin aceasta să Îl insulţi cu o jertfă care nu este adusă din inimă? Sau să renunți la credinţă, prin refuzul de a-L recunoaşte, întorcând spatele către poruncile Lui, și afundându-te într-o viață prin care să-L dezonorezi pe El? Aceasta înseamnă, cu siguranță, indiferent dacă îți dai seama sau nu, a te „lepăda de El înaintea oamenilor”, și a suporta vina înfricoşătoare a apostaziei (lepădării de credinţă), a „da înapoi spre pierzare” (Matei 10:33; Evrei 10:39).

Unii vor spune: „Dacă aşa stau lucrurile, starea multora dintre tinerii noștri este foarte jalnică. Spui că este datoria lor să mărturisească Numele lui Hristos, și să pecetluiască mărturisirea lor de credinţă, alegând să participe la Cina Domnului. Dar ei nu pot face aceasta, pentru că ei nu şi-au însuşit acele principii și cerinţe care sunt necesare pentru a face o astfel de mărturisire în mod sincer. Ce alegere vor face? În cazul în care ei nu mărturisesc pe Hristos, ei trăiesc în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Iar dacă ei mărturisesc totuşi pe Hristos fără sinceritate, îşi bat joc de El printr-o minciună. Ce variantă să aleagă? Să meargă la un loc cu aceia neascultători şi păcătoşi? Sau doar să lase impresia că se feresc de aceia, fiind astfel făţarnici?”

Situaţia este într-adevăr foarte tristă. Pierzarea îi pândeşte în ambele variante. Pentru ca „necredincioșii vor avea partea lor în iazul de foc”; iar „nădejdea celui făţarnic va pieri” (Apocalipsa 21:6; Iov 8:13). Dumnezeu interzice ca noi să încurajam aceste două lucruri: fie o mărturisire falsă, fie refuzul de a face o mărturisire. Datoria tinerilor este să nu aleagă niciuna din aceste două opţiuni prezentate. Adică să nu meargă cu cei păcătoşi, și nici să ajungă făţarnici, ci mai degrabă să primească pe Domnul Iisus Hristos cu adevărat și să umble cu El.

Dar ar putea răspunde un tânăr: „Eu nu pot face acest lucru!” Şi ar putea zice acest lucru chiar în momente serioase și arzătoare de cugetare profundă. Sufletul meu plânge pentru tine, nefericitule! Dar trebuie să-L primeşti pe Hristos, pentru că altfel eşti pierdut pentru totdeauna. Totuşi, ce înseamnă această expresie „Nu pot”? Unii plâng amarnic spunând aceasta, dar pentru alţii este o scuză spusă cu uşurătate. Oare este neputinţa aceasta de a crede în Hristos, diferită de neputinţa de a îndeplini orice altă îndatorire? Oare este mai puternică tendinţa de a-l acuza de minciună pe Dumnezeul adevărului, în ceea ce a spus El despre Fiul Său, decât tendinţa de a comite orice alt păcat? Neputinţa şi tendinţa aceasta sunt impuse de către mintea ta păcătoasă, aflată în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Este din cauză că te afli într-o starea rea de păcat. În loc să fie o scuză, această neputinţă chiar păcatul esențial, și nu se poate vindeca singură.

Chiar așa stau lucrurile. Răul se află prea adânc în fiinţa omului pentru a fi vindecat prin leacuri omeneşti. Cu toate acestea, un leac există! Şi este eficient. Este scris chiar aici: „Vă voi stropi cu apă curată, și veți fi curați de toate spurcăciunile voastre și de toți idolii voștri, vă voi curăți. Vă voi da o inimă nouă, și voi pune în voi un duh nou. Şi voi lua inima de piatră din trupul vostru, și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, și vă voi face să urmați poruncile Mele, și să păziţi şi să împliniţi legile mele” (Ezechiel 36: 25-27). Dar încearcă acest lucru: vino cu starea ta murdară, cu „idolii” tăi, cu „inima ta de piatră” și duhul tău rău, care cauzează acea neputinţă de a crede, vino cu acestea la Dumnezeu, la tronul harului. Repetă în fața Lui „făgăduințele Sale nespus de mari și scumpe” (2 Petru 1:4). Roagă-te cu stăruinţă către Cel Care îţi asculta rugăciunea, în Numele Domnului Iisus, pentru ca să împlinească făgăduinţele Sale asupra ta însuți. Aşteaptă îndurarea Lui – merită din plin! Şi aminteşte-ţi de cuvintele Sale, „Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!” (Isaia 30:18). [2]

Anunțuri