Botezul copiilor mici – biblic si rațional (partea a doua)

Botezul copiilor mici, biblic si rațional – de Samuel Miller

(Prima parte se afla aici: https://botezulcopiilormici.wordpress.com/. Cartea se poate si descarca gratuit in format PDF, HTML, MOBI si EPUB – detalii AICI)

Partea a doua: obiecţii împotriva botezului pruncilor

  1. Obiecţie: “Nu scrie nicăieri în Biblie că trebuie să botezăm pruncii”
  2. Obiecţie: “Nu este suficientă deducţia clară”
  3. Obiecţie: “Nu găsim exemple clare de botez al pruncilor în Noul Testament”
  4. Obiecţie: “Domnul Hristos a fost botezat la maturitate (de către Ioan Botezătorul, care nu boteza pruncii)”
  5. Obiecţie: “Mai întâi trebuie credinţa, iar apoi botezul în apa”
  6. Obiecţie: “Ce folos are pruncul din botezul în apă?”
  7. Obiecţie: “Mulţi dintre cei botezaţi în pruncie nu ajung să primească mântuirea, deci au fost botezaţi în zadar”
  8. Obiecţie: “Dovezile istorice nu sunt demne de luat în seamă”
  9. Obiecţie: “Copiii botezaţi nu sunt totuşi trataţi ca membri deplini în bisericile locale”
  10. Obiecţie: “La Cina Domnului ar avea dreptul să vină cei botezaţi cu apa în pruncie, indiferent de starea lor duhovnicească”
  11. Obiecţie: “Nu găsim botezul pruncilor peste tot în Biserică, aşa cum era circumcizia în Adunarea lui Israel din Vechiul Testament”

Concluzii

  1. Respingerea botezului pruncilor este dăunătoare
  2. Rolul şi semnificaţia botezului
  3. Responsabilitatea părinţilor (sau tutorilor) pentru copiii botezaţi în pruncie
  4. Responsabilitatea fiecărui om botezat în pruncie
  5. Responsabilitatea bisericilor locale

După ce am prezentat dovezile directe în sprijinul botezului pruncilor, să privim acum la unele dintre cele mai comune și mai cunoscute obiecții aduse de frații noștri baptiști împotriva acestei doctrine stabilite.

Obiecția I: “Nu scrie nicăieri în Biblie că trebuie să botezăm pruncii”

Prima obiecţie este că nu avem nicio poruncă directă în Noul Testament, dată în mod clar, în favoarea botezului pruncilor. Oponenții noștri susţin: „Nu ni se spune nicăieri, în istoria perioadei apostolice, în termeni clari, că pruncii au fost sau ar trebui să fie botezați. Oare este posibil să punem acest fapt pe seama presupunerii că botezul pruncilor a fost practicat în mod general în Adunare?” Această obiecție a fost adusă de foarte multe ori, cu multă convingere și cu impact asupra gândirii unor persoane care au puţine cunoştinţe și nu cercetează prea adânc. Dar când se cercetează în amănunt obiecţia, eu sunt convins că aceasta va rămâne fără nicio temelie puternică.

Pentru că, în primul rând, chiar dacă ar fi fost aşa cum presupun frații noștri baptiști, chiar dacă nu s-ar fi găsit vreo poruncă lămurită în Noul Testament, care să ateste şi să rânduiască botezul copiilor, ar putea acest lucru să fie considerat în mod raţional greu de explicat, sau chiar surprinzător, având în vedere temelia principiilor stabilite mai înainte? Vă aduc aminte că principiile acestea sunt următoarele: Adunarea în perioada Noului Testament este aceeași cu Adunarea din perioada Vechiului Testament; că aceea din Vechiul Testament a reprezentat copilăria, iar aceasta din urmă maturitatea Împărăţiei vizibile a lui Mesia; că una din trăsăturile cele mai izbitoare în Noul Testament cu privire la aceasta Împărăţie, este o lumină mult mai mare și extinderea privilegiilor. De asemenea, pruncii celor credincioși au fost născuţi în legământ cu Dumnezeu, și statutul lor în legământ a fost marcat și recunoscut printr-o pecete de legământ, timp de două mii de ani înainte ca Hristos să vină, încă de la Avraam. În cazul în care Dumnezeu a intenţionat ca acest privilegiu să continue pur și simplu, nicio nouă hotărâre nu a fost necesară să arate această intenție, ci doar El a permis ca privilegiul să continue fără să intervină vreo schimbare. Aceasta este poziţia pe care o susţinem şi noi.

Acum, din această perspectivă: pornind de la ceea ce am afirmat mai devreme, este foarte normal şi armonios punctul de vedere al Noului Testament cu privire la acest subiect. Găsim scris foarte puțin, în mod clar sau oficial, în legătură cu statutul copiilor în legământ, la începutul noii perioade (a Noului Testament), pur și simplu deoarece Dumnezeu n-a hotărât nicio schimbare concretă cu privire la acest lucru. Primii creștini, care fuseseră crescuți în societatea evreiască, și fiind dintotdeauna obișnuiți să se bucure de privilegiile acestei societăţi, s-ar fi aşteptat, desigur, ca aceste privilegii să fie continuate, mai ales dacă nu s-a spus nimic cu privire la respingerea sau micşorarea privilegiilor. Ţinând cont că Dumnezeu nu a intenţionat vreo altă schimbare cu privire la această chestiune decât o creștere a privilegiilor, ar fi fost de prisos să-i anunţe pe acești credincioși evrei că statutul în legământ și avantajele legământului pentru copiii lor dragi nu urmau să fie retrase sau reduse. Ar fi fost la fel de inutil ca şi cum să-i anunţe că trebuia ca ei să se închine în continuare la adevăratul Dumnezeu, sau că Jertfa ispășitoare a lui Mesia trebuia privită în continuare ca singura temelie pentru mântuire. Pe scurt, pornind de la principiile prezentate până acum, era de aşteptat ca Noul Testament să prezinte exact aşa lucrurile cu privire la acest aspect, adică să tacă referitor la vreo schimbare a statutului de membri pentru copiii celor din Adunare. Ne puteam aştepta ca Noul Testament să nu spună în vreun mod clar că privilegiul în cauză urma să fie continuat, ci să vorbească peste tot ca şi cum acest lucru ar fi valabil, fără vreo nouă poruncă dată în mod lămurit. Mai mult, Noul Testament a asigurat primii creștini că „făgăduinţa a fost pentru ei şi pentru copiii lor”. Şi nu numai pentru ei, ci de asemenea,  pentru „toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” în Adunarea Sa vizibilă (Fapte 2:39). Noul Testament afirmă că, în ceea ce privește această chestiune, poziţia în Împărăţie elimină toate deosebirile între partea bărbătească şi femeiască în ceea ce priveşte privilegiile creștine, că în Hristos n-avea să mai existe diferență între „bărbat și femeie”. Şi, în acord cu acest anunţ, ca urmare practică, avea să fie introdusă în Adunare întreaga familie (casă) împreună cu părinții convertiţi la creştinism, prin rânduiala potrivită a Noului Testament (botezul în apă), asemănător cum în perioada Vechiului Testament se introduceau în Adunare familii prin rânduiala corespunzătoare din acea vreme.

Dar acum haideţi să privim pentru o clipă către presupunerea opusă, cea a fraților noștri baptiști. Ei sunt obligaţi prin sistemul lor să considere că, după ce copiii poporului lui Dumnezeu timp de aproape două mii de ani (din vremea lui Avraam până la venirea lui Hristos), se bucuraseră de un statut în legământ (un privilegiu prețios și foarte drag pentru inimile părinților), acest privilegiu ar fi fost retras brusc și fără nici o explicație. Şi că la începutul perioadei Noului Testament, într-o perioadă caracterizată de făgăduinţe mai extinse și libertate crescută, acest privilegiu ar fi fost retras brusc și complet. Deci copiii ar fi fost scoşi din vechea lor poziţie din legământ. Ei nu ar mai fi fost potriviţi pentru a li se acorda pecetea legământului, sau promisiunile legământului, iar toate acestea s-ar fi petrecut fără să fie dat vreun indiciu cu privire la vreun motiv, fără ca nimeni să scrie (în niciuna din epistolele trimise bisericilor) vreun cuvânt de justificare sau vreo scuză pentru o schimbare atât de însemnată! Mai mult, în loc de vreo astfel de informare sau explicație, pretutindeni în perioada apostolică s-a folosit un mod de exprimare care este în armonie cu ceea ce fusese înţeles şi acceptat până atunci. Noul Testament transmite în continuare ideea că atât părinții cât și copiii lor se aflau în vechea lor poziţie în legământ, în ciuda acelei schimbări dureroase pe care o invocă fraţii baptişti! Oare poate să creadă cineva asemenea presupunere fără a avea prejudecăţi în această direcţie?

Dar presupunând prin absurd ca perioada Noului Testament nu ar include ca membri ai Adunării pe copiii de credincioși, atunci înseamnă că astfel de schimbare ar fi avut loc chiar la începutul acelei perioade. Deci evreii ucenici ai lui Hristos ar fi văzut pe copiii lor scoşi brusc din legământul promisiunii, și fără a avea drept la pecetea corespunzătoare a acestui legământ, care le fusese familiar dintotdeauna, care implica duioase simţăminte părinteşti. Dar nu s-a auzit nicăieri despre vreo nemulţumire din partea ucenicilor. Noi nu găsim niciun cuvânt care să explice vreo astfel de schimbare, sau cu scopul de a alina durerea acelor părinți care desigur s-ar fi plâns şi ar fi fost afectaţi, dacă o asemenea schimbare ar fi avut loc.

Prietenii mei, trebuie să spun că acest raţionament este clar. În loc ca frații noștri baptiști să aibă dreptul să ne ceară noua să găsim o poruncă directă în Noul Testament, în favoarea statutului copiilor ca membri ai Adunării, noi suntem aceia care avem dreptul să le cerem fraţilor noştri baptişti să găsească o poruncă directă pentru schimbarea bruscă şi însemnată presupusă de ei. Dacă ar fi aşa cum spun ei, că Noul Testament tace cu privire la acest subiect, atunci tocmai această tăcere ar fi deja suficientă pentru a destrăma susţinerea lor, și astfel contrariul să fie justificat. Această tăcere ar oferi aşadar o dovadă clară că nu a avut loc niciodată vreo astfel de schimbare, precum pretind ei. O schimbare atât de importantă nu s-ar fi putut introduce fără vreun cuvânt de lămurire sau vreo scuză din partea apostolilor insuflaţi de Duhul Sfânt, nici fără vreun indiciu sau vreo împotrivire din partea celor care se bucuraseră de vechile privilegii. Pe scurt, ar însemna că ar fi fost distrus complet vechiul aranjament al lui Dumnezeu în legătură cu această chestiune, iar cu toate acestea, întregul subiect ar fi fost pus sub tăcere de către scriitorii insuflaţi de Duhul Sfânt. Cu siguranță, această presupunere este una din cele mai de necrezut lucruri! Cel ce poate să creadă aceasta, cu siguranţă are o gândire încăpăţânată şi predispusă ca să îmbrățișeze sistemul cerut de această presupunere.

Cam atât despre presupunerea adusă de către frații noștri baptiști, că n-ar exista nicio poruncă directă în Noul Testament pentru statutul copiilor ca membri ai Adunării, și implicit pentru botezul lor. Chiar şi presupunând că Noul Testament ar fi tăcut cu privire la acest subiect, susţinerea fraţilor noştri baptişti este fără temelie. Singurul motiv cinstit (singurul motiv real posibil, aş spune) pentru o astfel de tăcere în contextul în care a fost aşezată Adunarea creștină, este acela că lucrurile în această privinţă au continuat la fel ca înainte. Adică vechiul privilegiu, atât de drag inimilor părinţilor, n-avea să primească vreo altă schimbare decât o nouă pecete, mai puțin împovărătoare, care să se aplice în mod egal atât la partea bărbătească cât şi la cea femeiască. Astfel au fost recunoscute, extinse și continuate toate privilegiile de care s-au bucurat înainte membrii Adunării.

Dar nu putem admite faptul că Noul Testament n-ar conține vreo poruncă directă pentru statutul copiilor ca membri ai Adunării. Mărturia prezentată în partea întâi este cu siguranță vrednică pentru cele mai serioase cercetări. Însuşi Stăpânul declară în ceea ce privește copiii, „a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 19:14;. Marcu 10:14, Luca 18:16). Apostolul insuflat de Duhul Sfânt spune „făgăduința este pentru voi și copiii voștri” (Fapte 2:39). Vedem clar în perioada apostolică a Adunării cum familii întregi (case) au fost primite în Adunare, în repetate rânduri, pe baza credinței mărturisite de capii familiilor (părinţii), aşa cum se întâmplase în vechea perioada (a Vechiului Testament), pe vremea când copiii erau consideraţi în mod sigur membri ai Adunării. Când citim astfel de lucruri în Noul Testament, cu siguranță nu putem afirma că lipseşte mărturia satisfăcătoare pentru oricare cercetător al Scripturii, raţional şi cinstit.

Obiecția II: “Nu este suficientă deducţia clară”

A doua obiecție adusă deseori de către frații noștri baptiști reiese din ceea ce unii insistă că ar fi “legea generală a instituirii pozitive”. Ei afirmă: „În ceea ce priveşte îndatoririle noastre morale, avem libertatea să tragem concluzii bazate pe deducție, pe asemănări, pe consecinţe. Dar în ceea ce privește instituirile pozitive, porunca trebuie să fie directă și pozitivă. Aşadar, deoarece nu găsim nicăieri în Noul Testament vreo îndemnare pozitivă pentru a boteza copiii, atunci legea generală care trebuie să se aplice în toate cazurile de instituire pozitivă, interzice în mod clar botezul copiilor. Aici nu se poate admite un raționament bazat pe deducţie”.

Sunt convins că acest argument va fi considerat fără putere, de către oricine îl va cerceta cu luare aminte și nepărtinire. Întregul principiu al “instituirii pozitive” este nesănătos şi chiar periculos. Raționamentul deductiv poate fi, și chiar este în multe cazuri, la fel de puternic ca oricare altul. În plus, dacă s-ar pretinde că în tot ceea ce priveşte instituirile pozitive trebuie să avem concluzii directe și pozitive, principiul “instituirii pozitive” ar merge mult prea departe.

Deoarece după acest principiu nesănătos, femeile nu ar trebui să ia parte la Cina Domnului. Aceasta pentru ca noi nu avem nicio îndemnare pozitivă, și niciun exemplu clar în Noul Testament pentru a justifica prezenta femeilor la adunările de frângerea pâinii. Totuși, frații noștri baptiști, uitând propriul lor principiu invocat, sunt de aceeaşi părere ca toți ceilalţi creștini care consideră Cina Domnului drept poruncă în Adunare, să îngăduire femeilor să ia şi ele parte. Fără îndoială că această practică este corectă. Ea se bazează pe cel mai solid raționament deductiv, care poate fi la fel de puternic ca oricare altul, și care în acest caz nu poate fi contrazis. Dar de fiecare dată când frații noștri baptiști apelează la acest raționament deductiv și acţionează în consecință, ei se îndepărtează de principiul invocat de ei (cel al “instituirii pozitive”).

Obiecția III: “Nu găsim exemple clare de botez al pruncilor în Noul Testament”

A treia obiecție adusă deseori este următoarea: “Dacă botezul copiilor ar fi predominat în Biserica primară, ne-am fi putut aștepta să găsim în istoria Noului Testament câteva exemple ale copiilor de creștini care să fie botezaţi în perioada prunciei lor”. Frații noștri baptiști ne reamintesc că istoria Noului Testament cuprinde mai mult de șaizeci de ani de la stabilirea Adunării în noua perioadă. Ei afirmă: „Aşadar, în această perioadă lungă, dacă Adunarea a avut drept principiu (și practică) botezul copiilor, atunci foarte probabil că trebuia să se găsească mai multe cazuri înregistrate de botez al copiilor celor care erau deja în părtăşia Adunării. Dar, în tot ceea ce s-a scris clar (sau, ocazional, să se fi făcut vreo aluzie) în ceea ce privește bisericile din Ierusalim, Antiohia, Corint, Efes, Roma, Galatia, Colose etc, nu găsim nicio mențiune despre astfel de botezuri de prunci. Noi, prin urmare, tragem concluzia că nu s-a întâmplat niciun astfel de botez”.

Când cercetăm această obiecție, vom găsi că ea are putere la fel de mică precum cea de mai înainte. Scopul principal al istoriei din Noul Testament este să prezinte înaintarea Evangheliei. Prin urmare, scopul scriitorilor a fost mai degrabă să ne informeze cu privire la convertirile la creștinism din iudaism și dintre păgâni, decât să detalieze ce s-a întâmplat în sânul adunărilor locale. Ni se spune suficient despre bisericile locale ca să putem urmări tulburările care au avut loc în ele şi originea lor, și să facă clare diferitele îndemnuri în legătură cu aceste tulburări, care au rămas scrise pentru învăţătura poporului lui Dumnezeu din vremurile următoare. Prin urmare, toate cazurile de botez care sunt înregistrate, sunt cazuri în care botezul a fost oferit pentru convertiți din iudaism sau păgânism la creștinism. Nu avem niciun exemplu de vreun alt tip de botez în istoria Adunării, după pogorârea Duhului Sfânt. Aşadar, după principiile pe care şi noi le susţinem, acest lucru este exact ceea ce ar fi fost de așteptat. În consemnarea istoriei acestor adunări locale, cine s-ar gândi să prezinte cazurile de botez al copiilor născuţi după înfiinţarea bisericii locale, din părinţi care erau deja membri acolo? Aceste cazuri erau atât de normale, obişnuite, la ordinea zilei, iar nicidecum vreun eveniment remarcabil. Şi desigur, nu ne putem aștepta să fie înregistrat în scris. Aşadar nu este de mirare faptul că nu găsim niciun caz de acest fel specificat în istoria Adunării în perioada apostolică.

Dar aceasta nu este totul. În legătură cu acest fapt, exista o dificultate și mai mare, care aduce mari probleme pentru convingerile baptiştilor. Din motivul menționat, nu este suprinzator că nu găsim în Noul Testament cazuri de botez al copiilor născuţi de-a lungul timpului printre familiile deja creștine din perioada apostolică. Totuși, pentru principiile baptiştilor, este mult mai dificil să se explice de ce nu găsim niciun exemplu de persoană născuta din părinți creștini care să fie botezată la vârstă adultă. După principiile baptiştilor, copiii de creștini nu au nicio legătură cu Adunarea. Deci copiii lor ar fi la fel de „străini” (Efeseni 2:12) precum copiii păgânilor și ai musulmanilor, până când, prin credință și pocăință ei sunt aduşi în cadrul legământului. Aşadar, ne-am putea aştepta ca şi convertirea împreună cu botezul lor să fie la fel de atent consemnate, și la fel de minuțios detaliate, ca şi convertirea și botezul celor adulţi care fuseseră “străini de legămintele făgăduinţei, fără drept de cetățenie în Israel” (Efeseni 2:12). Totuşi, realitatea este că pe parcursul unei perioade de şaizeci de ani de la înălțarea lui Hristos (perioada cuprinsă în istoria din Noul Testament), nu avem niciun indiciu despre botezul vreunui adult care să fi fost născut între timp din părinți deja creștini (la momentul naşterii sale). Acest fapt are mare putere în favoarea botezului pruncilor.

Obiecția IV: “Domnul Hristos a fost botezat la maturitate (de către Ioan Botezătorul, care nu boteza pruncii)”

O altă obiecţie este: “Însuşi Domnul Iisus Hristos nu a fost botezat înainte de a împlini treizeci de ani. Deci prin urmare, înţelegem că ucenicii Săi nu ar trebui să fie botezați până la o vârsta adultă”. Împotriva acestei obiecții, răspundem astfel:

(1) Hristos a fost botezat de Ioan Botezătorul. Acum, este clar că botezul lui Ioan nu era botezul creștin, deoarece este evident din Faptele Apostolilor (cap 19, versetele 1-5), că aceia care fuseseră deja botezați de Ioan, au fost mai apoi botezați din nou în apă, dar „în Numele Domnului Iisus”. În plus, este clar din întregul pasaj că botezul primit de Hristos de la Ioan a fost un lucru diferit în esenţa lui, de botezul care este acum practicat în Adunarea creștină. Lucrarea lui Ioan Botezătorul a fost într-o perioadă intermediară între perioada Vechiul Testament şi cea a Noului Testament. Și, așa cum Domnul Hristos a găsit potrivit să „împlinească tot ce trebuie împlinit” (Matei 3:15), El S-a supus rânduielii botezului care a marcat acea perioadă intermediară. În plus, în perioada Vechiului Testament, când marele preot avea să îşi înceapă lucrarea sa, el era în mod ceremonial spălat cu apă. Și după cum știm că era rânduiala, ajungea să îndeplinească funcţia sa când avea „aproape treizeci de ani”, adică exact vârsta la care Mântuitorul nostru a fost botezat, și Şi-a început astfel lucrarea Să publică. În mod asemănător, atunci când Marele Preot al nostru (Evrei 4:14), adică Domnul Hristos, a intrat în lucrarea Sa publică, El a considerat potrivit să se conformeze cu aceeași ceremonie, ca să împlinească profeția și toate reprezentările tipice cu privire la Mântuitorul, înregistrate în Vechiul Testament. Aşadar, botezul lui Hristos nu are deloc legătură cu subiectul discuţiei, și nu poate fi folosit în favoarea sau împotriva botezului pruncilor.

(2) Dar, dacă obiecția provenită din deducţie ar fi avut vreo putere, atunci ar fi demonstrat mai mult decât frații noștri baptiști sunt dispuși să recunoască. Anume, că nicio persoană nu ar trebui să fie botezată sub vârsta de treizeci de ani. Deci chiar un creștin adevărat, oricât de clare ar fi dovezile lui de credință și pocăință, chiar dacă el ar avea douăzeci, douăzeci și cinci sau chiar douăzeci și nouă de ani, conform cu acest principiu n-ar avea voie deloc să se gândească să fie botezat până când ar fi ajuns la împlinirea vârstei de treizeci de ani! Aceasta este o consecință atâta de absurdă, încât simpla ei menţionare este suficientă pentru a asigura respingerea principiului adus ca obiecție.

Obiecția V: “Mai întâi trebuie credinţa, iar apoi botezul în apa”

A cincea obiecție adusă în mod constant de către frații noștri baptiști este aceea că pruncii nu sunt capabili de acţiunile spirituale sau manifestările pe care Noul Testament le impune, ca să poată primi în mod corespunzător rânduiala botezului. Limbajul Noului Testament în mai multe locuri este următorul: „Pocăiți-vă, și fiecare să fie botezat. Crede, și primeşte botezul. Dacă crezi din toată inima ta, se poate [să fii botezat]. Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi. Mulți dintre corinteni au crezut şi ei şi au fost botezaţi.” (Faptele Apostolilor 2:38; 2:41, 8:37, 18:8). Pe scurt, frații noștri baptiști afirma că aşa cum botezul este recunoscut de toţi ca „pecete a neprihănirii care se capătă prin credință” (Romani 4:11), iar copiii sunt cu totul incapabili să manifeste credință, atunci înseamnă că nu este potrivit ca ei să fie botezaţi.

Ca răspuns la această obiecție, prima mea observație este că toate aceste îndemnuri la credință și pocăință ca şi condiţii pentru botez, pe care le găsim în Noul Testament, sunt adresate persoanelor adulte. Iar când avem ocazia să propovăduim persoanelor adulte, care nu au fost niciodată botezate, ne adresăm mereu exact în același mod în care apostolii au făcut-o. Noi îi îndemnăm să se pocăiască și să creadă, și spunem așa cum a declarat Filip, „Dacă crezi din toată inima ta, poți fi botezat”. Dar acest lucru nu are legătură cu ceea ce priveşte botezul pruncilor credincioșilor, ci doar spune că atunci când adulții sunt botezați, este necesară credinţa şi mărturisirea ei mai întâi. În acest aspect, toţi cei ce susţin botezul copiilor sunt de acord, în mod unanim.

Totuşi frații noștri baptiști, nemulțumiți cu acest răspuns, insistă că deoarece pruncii nu sunt capabili de credință, nici să acționeze după înţelegerea şi voia lor în acest caz, înseamnă că ei nu pot fi consideraţi potriviţi pentru botezul în apă, care reprezintă o „pecete a neprihănirii prin credința”. Această obiecție este adusă neîncetat cu încredere și deseori este însoțită de ironie sau chiar este luată în râs ideea unei peceţi de legământ asupra acelora care nu pot să înţeleagă sau să îşi dea acordul lor. Dar, prietenii mei, ar trebui să ne înspăimânte când ne gândim cât de des și prin ce limbaj nepotrivit se exprimă unii, care totuși recunosc că pruncii de numai opt zile au fost odinioară potriviţi pentru tăierea împrejur, prin hotărârea dată de Dumnezeu în mod clar. Tăierea împrejur este numită în mod clar de către apostol o „pecete a neprihănirii prin credința” (Romani 4:11), aşa cum este și botezul. Dar oare erau copiii la vârsta de opt zile capabili să exercite credință, atunci când au fost tăiați împrejur? Erau ei mai capabili de credinţa decât acum, când sunt botezați? Cu siguranţă, acest lucru este la fel de valabil și în cazul botezului, precum şi în cazul tăierii împrejur. Și, indiferent dacă frații noștri baptiști înţeleg sau nu, toate acuzațiile de „absurditate”, „erezie” sau “hulă” pe care ei le arunca asupra botezului copiilor, sunt îndreptate şi către tăierea împrejur. Oare sunt ei dispuşi să afirme că aplicarea unei „peceţi a neprihănirii prin credință” asupra unor prunci inconştienţi, în vârstă de numai opt zile care bineînţeles, nu puteau exercita credință, a fost un lucru absurd și ridicol în perioada Vechiului Testament? Oare sunt ei dispuşi ca astfel să „vorbească necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1:22)? Dar sunt nevoiţi să facă acest lucru, dacă nu vor să se contrazică pe ei înşişi. Ei nu pot scăpa de această consecinţă șocantă. Fiecare cuvânt dur și disprețuitor pe care ei îl folosesc pentru botezul pruncilor, trebuie să fie aplicat şi pentru tăierea împrejur a pruncilor, dacă fraţii noştri baptişti respecta principiile susţinute de ei. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu le justifică principiile.

Puterea obiecției în acest caz se bazează pe uitarea completă a principiului de bază al sistemului pedobaptist (care susţine botezul copiilor). În cazul botezului pruncilor, este cerută credința, iar dacă părinții sunt sinceri în mărturisirea lor, credinţa chiar este exercitată. Dar este cerută din partea părinților, nu din partea copiilor. Așa că, dacă părintele îşi aduce copilul lui pentru botez având credinţă, rânduiala este îndeplinită în totalitate și cerinţele sunt îndeplinite, aşa cum ar fi normal. Acest principiu a fost acela care a dat sens și caracter legitim în aplicarea tăierii împrejur din perioada Vechiului Testament. Deoarece părinții erau în mod vizibil în legătura legământului, copiii lor aveau dreptul la același privilegiu binecuvântat. Același principiu se aplică şi în perioada Noului Testament. Acest principiu rămâne chiar dacă, din nefericire, de multe ori părinţi fără credință adevărată îşi aduc copiii lor în această rânduială solemnă. Acest lucru este de multe ori o realitate, din nefericire. Dar desigur, la fel s-a întâmplat şi în ceea ce privea rânduiala corespunzătoare din perioada Vechiului Testament (tăierea împrejur). Cu toate acestea, tăierea împrejur a pruncilor în astfel de cazuri, nu a fost deloc zadarnică, nici socotită ca fiind fără sens din cauza lipsei de sinceritate din partea părinţilor. Era de ajuns să fie credinţa mărturisită în mod vizibil, pentru aplicarea vizibilă a rânduielii. Când frații noștri baptiști administrează rânduiala botezului pentru unul care pretinde că s-a pocăit și că a crezut, dar care nu este sincer în această mărturisire, ei nu consideră că lipsa lui de credință afectează rânduiala botezului sau înțelesul acestuia. Aplicarea botezului poate totuşi să fie biblică şi conform rânduielii, chiar dacă acela botezat nu este sincer și din această cauză nu primește nici un folos duhovnicesc. În toate cazurile, mărturisirea vizibilă de credință este aceea care dă dreptul să se săvârşească sub ochii adunării rânduiala exterioară vizibilă (botezul în apă). Lipsa de sinceritate în acea mărturisire, deşi învinovăţeşte pe cel care nu este sincer, nu strică porunca de aplicare a rânduielii.

Obiecția VI: “Ce folos are pruncul din botezul în apă?”

Mai este adusă obiecţia că botezul nu poate aduce copiilor nimic bun. Frații noștri baptiști spun: „Care este folosul? Ce folos poate să aducă puţină apă unui prunc neajutorat şi inconștient?” Împotriva acestei obiecții pot răspunde, la rândul meu, cu întrebarea: „Ce beneficii a adus tăierea împrejur pentru un copil evreu, neajutorat și inconștient, la vârsta de opt zile?” Să luăm bine seama că să nu nesocotim în vreun fel înţelepciunea măreaţă a lui Dumnezeu. [1]

Dumnezeu a stabilit ca rânduiala să fie aplicată pruncilor. Și, drept urmare, atunci când apostolul aduce în Romani 3:1-2 întrebarea, pe care o pun unii în zilele noastre, „Care este folosul tăierii împrejur?”, răspunsul este: “mare, în orice fel” (în traducere alternativă: “oricum, sunt mari”). Asemănător, atunci când este pusă întrebarea „Care este folosul botezului pruncilor noștri?”, eu pot răspunde: “folosul este mare, în orice fel”. Botezul este un simbol pentru adevăruri importante, și o pecete pentru multe binecuvântări importante din legământ.

Oare nu exista niciun folos în participarea la o rânduială care ne arată în cel mai minunat limbaj simbolic, multe dintre doctrinele fundamentale ale Evangheliei, lucruri de mare interes pentru noi și pentru urmașii noștri? Mă refer la doctrina despre starea noastră decăzută, vinovată, stricată din fire, şi la modul stabilit de înţelepciunea lui Dumnezeu în dragostea Lui pentru răscumpărarea noastră, prin sângele ispășitor al Mântuitorului, și curățirea Duhului Sfânt. Oare nu există niciun avantaj în dedicarea solemnă a copiilor noștri către Dumnezeu, printr-o rânduială potrivită stabilită chiar de El? Oare nu există niciun avantaj în angajamentul nostru din cadrul legământului, să ne creştem copiii noștri „în mustrarea și învățătura Domnului” (Efeseni 6:4)? Oare nu există niciun avantaj în atestarea publica a legăturii copiilor noștri alături de noi înșine cu Adunarea vizibilă, astfel încât pruncii să poată fi incluşi într-un legământ cu Dumnezeul părinților lor? Oare nu este nimic folositor sau mângâietor în a ne însuşi acea făgăduinţă a legământului: „Voi pune legământul Meu între Mine și tine, și sămânța ta după tine… voi fi Dumnezeul tău și al seminței tale după tine” (Geneza 17:7)? Oare este un lucru zadarnic pentru copiii noștri să fie aduşi, prin rânduiala divină, în sânul Adunării pentru grija ei materna și în atenţia rugăciunilor Adunării, numită şi „mama noastră” (Galateni 4:26)? Oare nu este de ajutor pentru părinți în educarea copiilor lor, să îşi aducă aminte din când în când că aceştia au fost sfințiți în mod simbolic, sau puşi deoparte, cu pecetea legământului cu Dumnezeu, și că trebuie să se supună angajamentelor solemne pe care le-au făcut?

Este adevărat, dragii mei prieteni, ca aceia care resping sau neglijează botezul copiilor lor, nu numai că greşesc împotriva Domnului Hristos prin neascultare fata de porunca Lui solemnă, dar de asemenea ei pierd foloase importante pentru ei şi copiii lor. Unii îşi imaginează că deoarece există controverse pe această temă, ar fi indiferent dacă pruncii lor primesc această rânduială sau cresc nebotezați. Dar prin aceasta oare nu încearcă ei să fie mai înțelepți decât Dumnezeu? Eu mărturisesc că nu cunosc toate avantajele care însoțesc această rânduială divină şi importantă a botezului în apă, nici toate urmările ei. Dar un lucru știu, anume că Hristos a hotărât această rânduială ca un semn al unor adevăruri prețioase, și o pecete pentru binecuvântări bogate pentru oamenii legământului Lui, inclusiv pentru pruncii lor. Cu siguranţă că în multe cazuri unii părinți fără credință adevărată şi-au adus copiii, prin actul botezului, sub grija, supravegherea și privilegiile Adunării, şi prin aceasta au avut totuşi un rol esențial pentru binele copiilor lor, chiar dacă părinţii înșiși au ajuns în flăcările veșnice ale iadului. Am văzut multe cazuri în care, atât cât s-a putut observa din exterior, exact aceasta a fost realitatea.

Să nu spună nimeni că o astfel de dedicare solemnă a unui copil înaintea lui Dumnezeu încalcă dreptul copilului să gândească și să acționeze pentru el însuși, atunci când va ajunge la vârsta la care poate să înţeleagă. Să nu spună nimeni că botezul copilului este în contradicție cu dreptul fiecărei ființe raționale la liberă cercetare și liberă voinţă. Această obiecție se bazează pe un raţionament care nu este creştinesc. Este în opoziţie cu educaţia în felul creştin a copiilor. Şi, dacă este pus în aplicare, acest raţionament se ridică împotriva tuturor restricțiilor și îndemnurilor pe care Cuvântul lui Dumnezeu le poruncește pentru părinți. Mai mult, dacă principiul acestei obiecții ar fi corect, atunci ar însemna că este greșit să umplem gândirea copiilor noștri cu dezgust pentru minciună, furt, beție, răutate și crimă, ca nu cumva umplerea gândirii lor cu astfel de prejudecăți să le afecteze dreptul lor de a cerceta în mod liber.

Adevărul este ca un scop măreţ pentru care a fost instituită Adunarea, este să vegheze asupra copiilor și să-i instruiască în cunoașterea și frica de Dumnezeu, și astfel să pregătească “o sămânță de oameni care să-L slujească”, să vestească “lucrarea Lui poporului care se va naşte” (Psalmii 22:30, 31). Și îndrăznesc să spun că orice sistem creştin de organizare care nu cuprinde copiii în prevederile sale pentru Adunare și în angajamentele legământului, acel sistem este greşit în esenţa lui.

Este posibil că pruncii să nu primească vreun folos vizibil în momentul botezului lor. Deși Dumnezeul milostiv ar avea putere, chiar și atunci, să însoţească semnul exterior cu binecuvântarea duhovnicească pe care o reprezintă, adică „spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5). Dar din câte putem observa, nu se întâmplă aceasta. Totuși, această rânduială, atunci când este aplicată de către lucrători credincioşi, și primită de către părinții credincioşi ai copilului care este botezat, aduce beneficii din belşug, care “oricum, sunt mari” (Romani 3:2). Când copiii sunt botezați, ei sunt astfel recunoscuţi ca aparținând Adunării vizibile a lui Dumnezeu. Putem spune că ei sunt în mod solemn aşezaţi în școala lui Hristos ca elevi sau ucenici. Ei sunt puşi într-o situație prielnică în care să poată fi instruiți pentru Dumnezeu, şi chiar părinții lor sunt obligați astfel să-i crească şi să-i instruiască pentru Dumnezeu. Iar Adunarea este obligată să aibă grijă ca ei să fie pregătiţi în aşa fel, încât dreptul Domnului de proprietate asupra copiilor să fie mereu recunoscut și păstrat. Pe scurt, când cei care aplica botezul și părinţii pruncilor îşi respectă cu credincioşie convingerile, copiii sunt aşezaţi într-o poziţie binecuvântată, în care toate resursele harului, toate privilegiile legate de familia legământului cu Domnul Hristos, adică tot ceea ce se înţelege prin “educație creștină”, le este asigurat în modul cel mai potrivit. Părinții să se gândească la acest lucru, atunci când îşi aduc copiii lor pentru această rânduială sfântă. Și atunci când ajung la vârsta înţelegerii, copiii să conştientizeze responsabilitatea lor solemnă şi să îşi aducă aminte de ea.

Obiecția VII: “Mulţi dintre cei botezaţi în pruncie nu ajung să primească mântuirea, deci au fost botezaţi în zadar”

O altă obiecție pe care frații noștri baptiști o aduc des este aceea că în cazul botezului copiilor, urmările rânduielii nu corespund suficient de des cu înţelesul ei. Noi afirmam că botezul este un simbol pentru naşterea din nou, dar experiența arată că marea majoritate a copiilor botezați în pruncie nu ajung să se bucure de harul naşterii din nou. Fraţii noştri baptişti spun că practica botezului copiilor strică Adunarea într-un mod foarte grav, prin umplerea ei cu persoane necredincioase. Împotriva acestei obiecții răspundem astfel:

Este într-adevăr trist faptul că botezul nu este urmat mai des de acel folos spiritual a cărui emblemă este, adică naşterea din nou. Dar totuși această realitate nu distruge semnificația botezului, nici nu o face să fie zadarnică. Pentru ca rânduiala botezului le arata de fiecare dată tuturor celor care o privesc, necesitatea naşterii din nou prin Duhul Sfânt. Rânduiala botezului impune, și asigură într-o bună măsură pentru copiii bisericii, instruirea şi pregătirea clară şi fidela în doctrinele Evangheliei, în special în acea doctrină a curăţirii duhovniceşti. Rânduiala botezului este legată, într-o mulţime de cazuri, de privilegii prețioase, precum și de beneficiul mântuirii. Aşadar cu siguranță, n-avem dreptul să tragem concluzia că toate acestea sunt de puţin folos, chiar dacă rânduiala nu este în toate cazurile urmată de binecuvântarea pe care o reprezintă simbolic.

Mulţi oameni citesc Biblia fără folos! Mulţi oameni iau parte la ora de rugăciune a adunării locale, fără să fie sinceri şi fără să fie mântuiţi! Dar oare este citirea Scripturilor sau rugăciunea mai puțin necesare sau de valoare îndoielnică, din acest motiv? Într-adevăr, aceeași obiecție ar putea fi făcută şi despre tăierea împrejur. Asemeni botezului, ea a fost un simbol al naşterii din nou, și al curățirii duhovniceşti. Dar câți au primit semnul exterior al tăierii împrejur fără vreun folos duhovnicesc? Aceeași obiecție ar putea fi adusă împotriva tuturor lucrurilor pe care Dumnezeu le-a instituit. Toate acele lucruri au semnificaţii profunde și sunt pline de înţelesuri și îndemnuri duhovniceşti, dar puterea lor de acţiune este de natură morală asupra fiecărui om, și ele pot fi învinse de necredință. Ele nu pot exercita o putere de natură fizică, sau să convertească și să mântuiască prin puterea lor proprie. Aşadar ele sunt de multe ori făcute, în cazul multor oameni, fără să le fie de folos. Dar totuşi aplicarea lor nu este deloc zadarnică pentru Domnul, în ceea ce privește Adunarea, ci are zilnic o influență pe care n-o putem înţelege pe deplin. Fără îndoială, mii de oameni, chiar şi dintre cei botezați la vârsta adultă, primesc botezul fără credință, și desigur, fără folosul mântuirii. Dar alte mii de oameni îl primesc în credință și în legătură cu acele foloase duhovniceşti prețioase pe care botezul le simbolizează. Aceasta este realitatea cu privire la toate rânduielile lui Dumnezeu. Dar chiar dacă acestea nu sunt în toate cazurile legate de beneficiile mântuirii, nu trebuie nicidecum să le vorbim de rău, nici nu trebuie să încetam să le recomandăm din cauza acestui motiv.

Dar dacă botezul este un simbol al naşterii din nou, dacă arata tuturor celor care-l cer, fie pentru ei înșiși sau pentru copiii lor, importanța și necesitatea acelei măreţe lucrări a harului lui Dumnezeu, dacă îi provoacă pe părinţi să-i învețe pe copiii lor (de îndată ce aceştia devin capabil să primească îndemnuri) acest adevăr de bază, precum și toate celelalte adevăruri fundamentale ale credinței noastre sfinte; dacă în urma botezului lor, copiii sunt recunoscuţi ca având o legătură însemnată cu Adunarea lui Dumnezeu, ca să respecte legile ei, și îi face responsabili în fața judecăţilor ei; deci dacă toate aceste principii sunt respectate cu credincioșie în practică, ar putea copiii noştri să fie aşezaţi în alte condiții mai favorabile pentru folosul lor duhovnicesc? Chiar dacă nu sunt născuţi din nou în momentul botezului (fapt pe care natura rânduielii nu îl implică), totuşi datorită legăturii lor cu Adunarea, copiii sunt astfel recunoscuţi şi pecetluiţi, aşezaţi în cea mai potrivită școală pentru a învăța, atât practic cât și la nivel de doctrină, lucrurile lui Dumnezeu. Oare nu sunt, prin aceste lucruri, temperaţi, moderaţi și făcuţi membri mai buni ai societății, chiar dacă nu ajung să devină cu adevărat evlavioşi? Și oare nu sunt mulți dintre ei aduşi înapoi din rătăcirile lor temporare, prin trezirea influenţată de pecetea lor primită la botez și instruirea lor timpurie, ca să se gândească serios la mântuire? Nimeni să nu spună, aşadar, că botezul copiilor rareori își face efectul pe care îl simbolizează. Botezul pruncilor îşi împlineşte scopul mult mai des decât îşi imaginează unii de obicei. Iar dacă aceia care îi aduc pe copii înaintea lui Dumnezeu în rânduiala botezului ar fi mai credincioşi şi evlavioşi, atunci rezultatul dorit ar avea loc de cel puţin zece ori mai des.

Obiecția VIII: “Dovezile istorice nu sunt demne de luat în seamă”

O altă obiecție adusă deseori de către împotrivitorii botezului pruncilor este aceea că pentru botezul copiilor exista aceeaşi dovadă istorică precum în cazul participării copiilor la Cina Domnului, și astfel dovada cu privire la copii participând la Cina Domnului în istoria timpurie a Adunării, face ca mărturia istorică pe care o găsim în favoarea botezului să nu mai fie valabilă.

Pentru a răspunde la această obiecție, recunoaştem că practica de administrare a Cinei Domnului la copii, și uneori chiar la prunci, a existat în diferite părți ale Bisericii creștine, dintr-o perioadă timpurie, și este încă menținută în unele părți ale lumii creștine. Încă de pe la mijlocul secolului al treilea sunt dovezi că se practica în unele biserici din Africa. O înţelegere greșită a cuvintelor Mântuitorului, „dacă nu mâncați trupul Fiului omului, și dacă nu beți sângele Lui, nu aveți viața în voi” (Ioan 6:53), a determinat pe mulți să creadă că a lua parte la Cina Domnului este necesar pentru mântuire. Prin urmare, ei au ajuns să dea o mică parte din pâinea înmuiată în vin sacramental, copiilor și chiar persoanelor care mor, care nu au putut să primească Cina în forma obișnuită. Şi în unele cazuri, această bucată de pâine înmuiată în vin sfințit a fost chiar împinsă forțat pe gâtul copiilor, care se împotriveau sau nu puteau înghiți. Mai mult, în câteva adunări această revoltătoare superstiție a mers până acolo încât pâinea și vinul sfinţit au fost puse în gura celor care deja muriseră, fără să ia parte la Cina Domnului în timpul vieții!

Dar este nedrept să se afirme că botezul pruncilor nu s-ar baza pe vreo temelie mai bună decât temelia Cinei Domnului oferită copiilor. Punem în evidenţă următoarele diferențe, care sunt perfect concludente.

(1) Cina Domnului oferită pruncilor nu se deduce deloc din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar în ceea ce privește botezul copiilor găsim în Scriptură sprijinul cel mai puternic și definitiv. Aşadar, botezul copiilor ar rămâne totuşi pe o temelie puternică, chiar dacă ar fi fost distruse toate dovezile istorice în afară de ceea ce este scris în Biblie.

(2) Mărturia istorică în favoarea Cinei Domnului pentru copii este mult mai slabă decât aceea pe care o avem în favoarea botezului pruncilor. Nu avem niciun indiciu că Cina Domnului pentru copii s-a practicat în vreo biserică, până în vremea lui Ciprian, pe la mijlocul secolului al treilea. În schimb, în privinţa botezului pruncilor, avem mărturii istorice clare că s-a practicat începând din perioada apostolică.

(3) Mai mult, Cina Domnului pentru copii nu se află în niciun caz pe acelaşi nivel cu botezul pruncilor în ce priveşte acceptarea ei universală, nici măcar generală. Doi oameni eminenți din secolul al patrulea, printre cei mai învățați din vremea de atunci, care au avut cele mai prielnice poziţii pentru a se familiariza cu toate aspectele Bisericii, respectiv Augustin şi Pelagius, amândoi declara că botezul copiilor a fost o practică venită direct de la apostoli până în vremea lor, și universal practicată în biserică. Mai mult, ei declară că nu au auzit despre creștini din lume, fie drept-credincioşi sau eretici, care să nu îşi boteze copiii lor. Însă cu privire la Cina Domnului pentru copii, nu avem nicio mărturie asemănătoare pentru a dovedi adoptarea timpurie și universală a practicii. Oferirea Cinei Domnului către copii a fost în mod clar o născocire omenească, bazată pe principii care nu au fost niciodată acceptate universal de Biserică în întregime, deși din nefericire au fost răspândite într-o oarecare măsură. Dar aşa cum o superstiție nefericită a adus acest lucru în unele biserici, o altă superstiție chiar mai gravă l-a anulat. Când a apărut doctrina transsubstanțierii, pâinea şi vinul (elementele sacre, transformate, precum spune doctrina aceea, în trupul real al Mântuitorului și sângele Lui) au început să fie considerate ca fiind prea îngrozitoare în natura lor pentru a fi oferite copiilor. În Biserica greacă (răsăriteană, ortodoxă), care s-a separat de Biserica latină (catolică) înainte ca transsubstanțierea să fi fost stabilită, practica Cinei Domnului (împărtăşaniei) pentru copii  continuă încă, în mod superstițios.

Obiecția IX: “Copiii botezaţi nu sunt totuşi trataţi ca membri deplini în bisericile locale”

O altă obiecţie spune că aceia care susţin botezul copiilor se contrazic pe ei înșiși, deoarece nu îşi tratează copiii că membri ai Adunării. Frații noștri baptiști spun despre susţinătorii botezului copiilor: „Ei susțin că acei copii de creștini sunt membrii Adunării în virtutea nașterii lor, membri pe deplin, în mod vizibil în legământ cu Dumnezeu, și drept urmare copiii sunt potriviţi pentru pecetea sacramentală (botezul în apă). Cu toate acestea, vedem prea rar vreo biserică susţinătoare a botezului copiilor, care să-i trateze pe copii ca membri ai săi, adică să-i instruiască, să-i supravegheze și să-i disciplineze la fel ca în cazul membrilor adulți. Oare acest lucru nu dovedeşte că sistemul lor este în contradicţie, că nu este practic, și prin urmare că nu este bun?” Această obiecție este una foarte serioasă și importantă, și ar trebui să atragă atenția fiecărui creştin care susţine botezul copiilor şi dorește să îşi mențină mărturia cu consecvență și în mod potrivit.

Nu putem nega faptul că cele mai multe dintre bisericile care susţin botezul copiilor nu acționează în mod consecvent în ceea ce privește această chestiune. Ei nu urmează și nu aplică în întregime sistemul acesta, printr-o purtare corespunzătoare. Copiii deja botezați, socotiți de către biserică (și lucrătorii ei) la fel ca ceilalţi membri, primind pecetea unei legături de legământ al lui Dumnezeu cu poporul Său, sunt lăsaţi în neglijență și păcat, fără a fi cercetaţi şi atenţionaţi, fără fără a fi disciplinaţi corespunzător, ci sunt deseori trataţi la fel ca aceia care nu au legătură cu Biserica. Trebuie să recunoaştem, această realitate este cu totul în contradicție cu natura și felul rânduielii botezului, şi foarte dăunătoare pentru Adunarea lui Dumnezeu. Dar această realitate tristă şi dureroasă, așa cum s-a constatat deseori, nu se ridică împotriva doctrinei în sine (statutul copiilor ca membri ai Adunării), ci împotriva lipsei de consecvență a celor care pretind că au adoptat această doctrină și că acţionează în acord cu ea.

Dacă un scop măreţ al bisericii, așa cum am observat mai înainte, este să instruiască „o sămânță divină” pe calea adevărului, a sfințeniei, și a mântuirii; și dacă scopul peceții sacramentale este să „despartă ce este de preţ, de ceea ce este fără preţ” (Ieremia 15:19), și să stabilească un semn distinctiv pentru poporul Domnului, atunci fără îndoială cei care poartă acest semn, fie copii sau adulţi, ar trebui să fie supravegheaţi în mod adecvat. Trebuie ca legătura lor cu Adunarea lui Dumnezeu să nu fie pentru nicio clipă pierdută din vedere, sau neglijată. În ceea ce-i privește pe adulți, această responsabilitate este, în general, recunoscută de către toate bisericile evanghelice. Însă a ajuns să fie neglijat acest aspect în ceea ce privește copiii membri, iar această realitate nu este îndreptăţită. Totuși este evident că trebuie îndeplinită cu mare atenție această responsabilitate, cu referire la membrii tineri ai adunării, având ca scop zidirea și extinderea familiei creștine.

În cazul în care se pune întrebarea: “Oare ce s-ar putea face pentru cultura morală și bunăstarea copiilor botezați, mai mult decât se face deja?” La această întrebare eu răspund: foarte multe lucruri, care ar fi de o valoare nemăsurată atât pentru ei, cât și pentru comunitățile creștine în general. Sarcina de a-i instrui pe copii pentru Dumnezeu este într-adevăr una dificilă; dar este posibilă, și împlinirea ei cu credincioşie implică răsplata din belşug. Se poate spune că planul pe care-l prezint în continuare se dezvoltă în mod natural din doctrina statutului pruncilor ca membri ai Adunării. Şi nimeni nu se poate îndoi că, dacă acest plan este urmat cu credincioşie în practică, va aduce o nouă vreme glorioasă în istoria Adunării lui Dumnezeu.

Aşadar, toţi copiii botezați, începând din ceasul în care au primit pecetea legământului lui Dumnezeu, trebuie să fie înregistraţi și recunoscuţi ca ucenici prunci. Lucrătorii bisericii, precum și părinții lor după trup, trebuie să îi privească întotdeauna cu ochi vigilenţi și afectuoşi. Instruirea creștină, constrângerea creștină, avertizarea și rugăciunea să îi însoţească totdeauna, de la sânul mamei la grădiniţă, și de la grădiniță până la finalul studiilor şcolare, oricare ar fi ele. Să fie învăţaţi de mici respectul și citirea Cuvântului lui Dumnezeu, și să memoreze pasaje din Biblie. Învăţăturile potrivite, precum și alte crezuri ale adevărurilor creștine, să fie puse înaintea ochilor lor și prin repetare constantă să fie întipărite în mintea lor. Să fie școli pentru copii stabilite în fiecare biserică, sub îndrumarea directă a unor învăţători exemplari, drept credincioşi şi evlavioși, supravegheaţi cu atenţie de către păstorii bisericii, și vizitate ori de câte ori este posibil de către toți lucrătorii bisericii.

Acestor tineri preţioşi să li se aducă deseori aminte de legătura lor cu familia creștină. Pretenţia îndreptăţită a Domnului Hristos asupra dragostei și faptelor lor, să fie de multe ori amintită în mod clar, solemn și afectuos. Fiecare caz de greşeală și imoralitate să fie mustrat cu credincioşie, și pe cât posibil, să fie împiedicat. Păstorii să-i adune pe copiii botezați când este posibil și să le prezinte instrucțiuni și îndemnuri în Numele lui Dumnezeu, Căruia i-au fost dedicaţi (de către părinţi, în momentul botezului). Iar toate eforturile să fie făcute pentru a întipări în cugetul şi inimile lor adevărul Evangheliei. Când copiii ajung la vârsta înţelegerii, să li se aducă aminte cu drag despre datoria lor de a atesta, prin propria lor mărturisire, angajamentele făcute de părinții lor în botez, și să li se ceară repetat să ofere în primul rând inimile lor, și apoi mărturia exterioară a lor înaintea Mântuitorului. Fie ca acest plan să fie urmărit cu credincioşie, în mod constant, cu răbdare și cu dragoste părintească. Dacă instruirea și îndemnul nu sunt luate în considerare, și persoana respectivă apucă pe un drum greşit, prin imoralitate sau neglijenţă, să fie avertizată, mustrată, suspendată sau chiar excomunicată, în funcție de caracterul persoanei şi gravitatea cazului.

Unii vor spune: „Ce? Să fie suspendată sau excomunicată temporar o persoană tânără, care nu a luat încă parte la Cina Domnului, şi nici măcar nu a cerut acest privilegiu?” Desigur. De ce nu? Deoarece copiii creștinilor se nasc membri ai bisericii, și li se aplică botezul ca un semn și o pecete pentru acest statut de membri ai Adunării, atunci este foarte clar că aceştia ar trebui să fie trataţi în toate privințele ca membri ai Adunării. Şi desigur, în cazul în care aceştia acționează într-un mod necreștin, trebuie să fie împiedicaţi să se bucure de privilegiile lor creștine din Adunare. Dacă acest lucru n-ar putea fi acceptat, atunci ar însemna să se renunțe la cele mai importante principii în ce priveşte îndatoririle şi ordinea în adunare. Să fie suspendată sau exclusă de la privilegiile adunării o persoană tânără, care deşi a fost botezată în copilărie și instruită în sânul bisericii, acum n-are nicio înclinaţie spre credinţă. Acest caz este asemănător cu al unei persoane care a luat parte, timp de mai mulți ani, la masa Domnului, dar a părăsit acum casa lui Dumnezeu, și nu mai are vreo dorință să urmeze poruncile creștine. Nimeni nu considera nepotrivit sau exagerat să declare că o astfel de persoană nu este demnă pentru părtășia creștină, și să o excludă de la această părtăşie, chiar dacă persoana nu mai are vreo înclinaţie să se bucure de părtăşie. Exact același principiu se aplică și în cazul copiilor botezaţi.

Într-adevăr, unii dintre susţinătorii botezului copiilor au presupus că, deși fiecare copil botezat este un membru al bisericii, el ar fi doar un membru al Adunării vizibile în general, iar nu membru al vreunei adunări locale; și, aşadar, el nu ar fi supus la disciplina adunării locale până când va intra în mod oficial într-o anumită adunare locală. Eu consider că această opinie este împotriva principiilor Adunării. Fiecare copil botezat trebuie, fără îndoială, să fie considerat ca un membru al adunării în care a primit botezul, până când el moare, este excomunicat, sau este transferat în mod potrivit către o altă biserică locală. Dacă va veni vreodată vremea în care toate bisericile noastre vor acţiona după acest plan, atunci când copiii (care sunt membri într-adevăr) vor fi supravegheaţi cu grijă neîncetată și afectuoasă, din punct de vedere moral; atunci când o persoană tânără botezată care încă nu participă la Cina Domnului, va fi supusă disciplinei creștine cu afecţiune și credincioşie, dacă ea cade cumva în erezie sau imoralitate; atunci când persoana va fi transferată în mod potrivit printr-o scrisoare, dintr-o anumită biserică locala spre supravegherea și grija alteia; atunci când starea sa duhovnicească va fi supravegheată, atât de biserică, cât și de către părinții ei, cu grijă sfântă și afectuoasă; când acest plan eficient va fi pus în aplicare, botezul copiilor va fi în mod universal recunoscut ca o binecuvântare, iar Adunarea va străluci într-o nouă glorie duhovnicească.

Adevărul este că dacă botezul copiilor ar fi aplicat în mod corespunzător şi dacă mărturia sa și obligațiile pe care le impune ar fi respectate și urmărite în mod corespunzător, atunci ar exista puțini împotrivitori. Sunt sigur că în cazul în care aceste lucruri s-ar făptui, ar duce la o binecuvântată convertire mântuitoare pentru sute şi mii dintre tinerii noștri. Sunt sigur de acest lucru, aşa cum sunt sigur de credincioşia Dumnezeului legământului. Da, botezul copiilor este rânduit de Dumnezeu, însă greşelile stau în comportamentul susţinătorilor acestei doctrine. Contradicţia dintre teoria şi practica susţinătorilor a fost mai dăunătoare pentru botezul copiilor, mai mult decât toate argumentele împotrivitorilor săi, de o sută de ori mai mult! Nădăjduim că susţinătorii botezului copiilor se vor trezi într-o zi din amorţeala lor jalnică, și vor arăta că ei susţin o rânduială care este atât de prețioasa, pe cât este de biblică.

Obiecția X: “La Cina Domnului ar avea dreptul să vină cei botezaţi cu apa în pruncie, indiferent de starea lor duhovnicească”

O altă obiecție, adusă de multe ori cu încredere, împotriva botezului şi statutului pruncilor ca membri ai Adunării este că, dacă acestea ar fi bine întemeiate, atunci ar însemna că fiecare tânăr botezat, sau chiar copil, ar avea dreptul să vină la Cina Domnului dacă doreşte acest lucru, fără vreo cercetare sau nevoie de permisiune din partea celor din adunare. Frații noștri baptiști afirmă că astfel, deoarece mulţi dintre cei ce au fost botezați în copilărie sunt acum vizibil lipsiţi de evlavie, și mulți dintre chiar destrăbălaţi, dacă din încăpăţânare sau răutate ar veni totuşi la Cina Domnului, Adunarea ar ajunge de rușine din cauza acestor oameni nevrednici.

Această obiecție se bazează pe o mare greșeală. Vom dovedi aceasta, privind la principiile societății civile. Fiecare copil este un cetățean al țării în care s-a născut, un cetățean deplin. Nu există cetățenie doar pe jumătate. El este un cetățean născut liber, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru. Cu toate acestea, până când ajunge la o anumită vârstă, și deci până când dobândeşte anumite calificări, el nu este potrivit pentru drepturile şi obligaţiile importante pe care țara lui le oferă. Dar chiar şi după acea vârstă, el nu poate începe să le îndeplinească, până când nu şi-a asumat anumite angajamente (referitoare la drepturi şi obligaţii cetăţeneşti). Desigur, pentru binele său, statul limitează drepturile cetățeanului prin constituția sa și prin legile sale. Dar chiar dacă o persoană încă nu a ajuns la vârsta necesară angajamentelor pentru anumite drepturi şi obligaţii, totuşi el este un cetățean. Nimeni nu îl priveşte ca “cetățean pe jumătate”.

În mod asemănător, fiecare copil botezat este un membru deplin al adunării în care a primit pecetea sacramentală. Acolo statutul său de membru este recunoscut și înregistrat, și doar acolo poate el să primească în mod corect o atestare pentru aceasta; și, dacă se mută altundeva, poate primi o recomandare scrisă spre supravegherea și îngrijirea unei alte adunări locale. Dar adunarea din care face parte acest copil, dacă își face datoria cu acea „autoritate pe care Hristos a dat-o, pentru zidire iar nu pentru distrugere”, nu-i va permite tânărului să vină la masa Domnului până când a ajuns la o vârstă la care are înţelegerea necesară “să deosebească trupul Domnului” (1 Corinteni 11:29), și până când va manifesta un comportament exemplar și evlavie. Pe acestea trebuie să le manifeste cel care doreşte privilegiile participării la aceasta părtăşie creştină (Cina Domnului). În cazul în care el manifestă un caracter opus, este datoria bisericii, ca parte a disciplinei, să împiedice ca persoana respectivă să ia parte la aceste privilegii. Tot aşa şi în cazul când, după ani de zile de participare la Cina Domnului, unul se abate de la poruncile și curăţia mărturiei creștine.

Cuvintele apostolului Pavel, deși scrise pentru un scop diferit, sunt foarte potrivite şi pentru subiectul nostru: „moștenitorul, atâta timp cât el este un copil, nu se deosebește cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe toate, dar este sub epitropi și îngrijitori, până la vremea rânduită de tatăl său” (Galateni 4:2). Atât în adunare cât și într-un stat, există o rânduială în care cineva poate exercita anumite drepturi şi îndatoriri. Nu toţi cetățenii sunt potriviţi pentru ele. Nici măcar cel care are vârsta necesară nu are dreptul de a exercita anumite îndatoriri, fără să fie solicitat pentru aceasta. Aşadar, membrii tineri ai adunării, la fel ca şi ceilalţi membri maturi, sunt sub supravegherea și îngrijirea bisericii. Iar când vine momentul în care un membru tânăr îşi recunoaşte angajamentul şi responsabilitatea la care a fost supus prin botez, și va dori să vină la Cina Domnului să se bucure de privilegiile depline ale părtăşiei, Domnul Hristos a lăsat ca adunarea să hotărască prin cercetare dacă acel membru tânăr va fi primit sau nu. Nimeni, indiferent de vârstă, nu are dreptul să participe la Cina Domnului fără acordul adunării. Când vreunul care, după ce a participat la Cina Domnului, a fost exclus de la ea pentru un timp de către autoritatea bisericească, el nu are dreptul să participe din nou, până când interdicţia îi va fi ridicată! Atunci desigur, asemănător, unul care nu a participat niciodată la Cina Domnului, nu poate veni fără să obţină permisiunea celor care sunt rânduiţi pentru a cârmui în adunare.

Acest punct de vedere este ilustrat și confirmat de practica Adunării din Vechiul Testament. Copiii evreilor, deși membri obişnuiţi ai Adunării prin nașterea lor, recunoscuţi ca membri prin tăierea lor împrejur, nu erau încă acceptaţi să participe la sărbătoarea de Paște până când ajungeau la o anumită vârstă. Şi chiar şi atunci, puteau participa doar dacă erau curăţiţi după un anumit ritual. Acest lucru este dovedit de cercetătorii vremurilor vechi, evrei și creștini deopotrivă, astfel încât nu poate fi pus la îndoială. Calvin afirma că „Paștele, care a fost acum înlocuit cu Cina sfântă, nu accepta oaspeții vizibil nevrednici. Ci Paștele au fost mâncate în mod corect doar de către aceia care erau de vârstă suficient de mare pentru a putea să înţeleagă semnificația lor”.

Acelaşi lucru declară în mod clar şi Rev. Dr. Gill, un comentator strălucit din confesiunea baptistă. El spune: „După învăţăturile evreilor, persoanele nu erau obligate la îndatoririle legii, nici nu li se aplicau sancțiunile legii în caz că n-ar fi respectat îndatoririle, până atunci când fetele ajungeau la vârsta de doisprezece ani și o zi, iar băieţii la vârsta de treisprezece ani și o zi. Dar în acele vremuri evreii obişnuiau să-şi instruiască copiii lor, și să îi familiarizeze cu religia lor înainte ca ei să împlinească acea vârstă. Copiii nu se aflau pe deplin sub lege până când ajungeau la vârsta amintită mai devreme, nici nu erau socotiţi că membri adulţi ai Adunării până atunci. Şi nici măcar atunci, decât dacă erau persoane vrednice. Pentru că aşa se spune: “Acela care este vrednic, la vârsta de treisprezece ani, este numit fiu în Adunarea lui Israel” (Rev. Dr. Gill, Comentariu la Luca 2:42).

Aşadar, obiecția prezentată nu are nicio putere. Nu există situaţia pe care aceasta obiecţie o invocă, pentru că nimeni nu este admis la Cina Domnului fără o cercetare înainte. Mai mult, sistemul favorabil botezului pruncilor are avantaje importante și radicale în ceea ce privește această chestiune, pe care nu le are niciun alt sistem. Sistemul pedobaptist privește copiii botezați ca fiind membri ai Adunării, și leagă în mod solemn atât Adunarea, cât și părinții, de responsabilitatea să supravegheze ca aceşti copii să fie instruiți cu credincioşie, „în mustrarea și învățătura Domnului” (Efeseni 6:4). Sistemul pedobaptist recunoaște ca biserica are autoritatea de a păzi Cina Domnului de cei care s-ar putea apropia de ea în chip nevrednic. Chiar şi de proprii copii, corectând în acest fel cunoştinţele lor despre creștinism, și îndemnând la recunoașterea personală a îndatoririlor creștine, potrivit măreţului scop al zidirii Adunării ca „o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul” (Efeseni 2:22).

Obiecția XI: “Nu găsim botezul pruncilor peste tot în Biserică, aşa cum era circumcizia în Adunarea lui Israel din Vechiul Testament”

Cea din urmă obiecție pe care propun să o cercetăm este: „Dacă botezul ia locul tăierii împrejur, iar Adunarea este aceeași în esenţa acum ca și atunci, pe vremea când tăierea împrejur era pecetea de inițiere, atunci de ce nu găsim botezul copiilor peste tot în Adunarea Noului Testament, cum era tăierea împrejur în Vechiul Testament? De ce nu este fiecare copil, în lumina Evangheliei, botezat în apă, după cum fiecare copil evreu a fost tăiat împrejur în Vechiul Testament?”

Eu răspund astfel: aşa ar trebui să se întâmple, fără îndoială. Adică oriunde pătrunde Evanghelia, părinții ar trebui să fie credincioși adevărați; ar trebui să fie ei înşişi membri ai Adunării lui Hristos și ar trebui să dedice copiii lor pentru Dumnezeu în sfântul botez. Porunca lui Dumnezeu cere acest lucru. Şi dacă părinții sunt aşa cum ar trebui, atunci sunt pregătiți pentru o aplicare corectă a acestei peceţi sacramentale. În perioada Vechiului Testament, o singură națiune a fost chemată dintr-o lume idolatră ca să fie deţinătoarea Cuvântului și rânduielilor adevăratului Dumnezeu. Atunci, toți cei care aparțineau acelei națiuni au fost legaţi prin jurământ ca să fie puşi deoparte. Şi în cazul în care unii nu erau curaţi, cel puțin din punct de vedere ceremonial, porunca divină era să fie „nimiciţi din poporul lor”. Obligația a fost universală, iar în caz de nerespectare, pedeapsa a fost şi ea universală. Fără îndoială că mulţi părinți în acea perioadă şi-au prezentat copiii înaintea lui Dumnezeu în sacramentul tăierii împrejur, fără să aibă credință adevărată. Însă ei mărturiseau în mod vizibil credință, îndeplineau cerinţele ritualului de curățire exterior, și aceste lucruri făceau ca tăierea împrejur să fie autorizată și potrivită. Aşa este şi în Adunarea Noului Testament. Adunarea este un trup deosebit de restul omenirii, aşa cum a fost şi în perioada Vechiului Testament, dar nu se limitează la o singură națiune. Se compune din toți aceia care mărturisesc adevărata credinţă, din orice neam ar fi ei. În cadrul acestei comunități spirituale, botezul ar trebui să fie la fel de universal, precum era tăierea împrejur pentru “dreptul de cetăţenie” în Israel (Efeseni 2:12). Părinții care mărturisesc credința în Hristos și ascultarea față de El, ar trebui să-i aducă pe copiii lor pentru botez. Există într-adevăr situaţii când mulți părinţi nu sunt sinceri în mărturisirea lor. Dar totuși, pentru ca aceştia împlinesc cerinţele în aspectele exterioare, adică mărturisesc cu gura lor credinţa şi ascultarea de Hristos, copiii lor au dreptul la botez. Aşadar, aproape toţi pruncii din ţările declarate creştine, în aceste condiții, pot şi ar trebui să fie botezaţi, cu siguranţă.

Concluzii

M-am străduit să arăt mai multe obiecții pe care frații noștri baptiști obişnuiesc să le aducă împotriva botezului pruncilor. Am urmărit în mod conştient că să le prezint în toată puterea lor. Şi am dovedit că nici Scriptura, nici raţiunea şi nici istoria Adunării nu le oferă deloc sprijin. Cu cât mă gândesc mai mult la acest subiect, cu atât mai adâncă este convingerea mea că botezul pruncilor și statutul lor ca membri ai Adunării are temelii tari care nu pot fi clătinate sau slăbite de vreun argument adus în mod cinstit şi sincer.

Din principiile stabilite sau deduse în paginile de mai înainte, putem trage următoarele concluzii practice:

Concluzia I: Respingerea botezului pruncilor este dăunătoare

Suntem îndreptăţiţi să revenim cu încredere reînnoită spre concluzia declarată la început, în prima parte: anume că greşeala fraților noștri baptiști, adică respingerea botezului pruncilor şi a statutului lor de membri ai Adunării, este foarte gravă și dăunătoare. Aceasta nu este o simplă greșeală cu privire la un punct discutabil, ci este o greşeală care contrazice atât de mult contextul întregii Biblii în mod direct, și natura tuturor legămintelor lui Dumnezeu cu poporul Său, din orice perioadă, încât greşeala aceasta trebuie să fie privită ca o ameninţare pentru interesele vitale ale Adunării (trupului lui Hristos). Greşeala lor exercită o influență dăunătoare asupra Împărăţiei lui Dumnezeu. În această direcţie, prietenii mei, exprimarea mea este categorică, deoarece convingerile mele sunt puternice. Şi am dorința tot mai puternică să protejez fiecare cititor față de acea greşeală dăunătoare. Într-adevăr, în nici un caz nu vreau să pun la îndoială evlavia şi convingerile sincere ale respectaţilor frați baptiști în adoptarea unui punct de vedere diferit de al nostru. Dar sunt totuși profund convins că sistemul lor este în întregime nebiblic, şi mai mult, că tendința naturală a sistemului lor este să aşeze copiii, care sunt nădejdea viitorului Adunării, într-o situație mai puțin favorabilă chiar decât aceea în care erau copiii din Israel. Cu siguranţă, o situaţie mai puțin favorabilă pentru propria lor mântuire, decât situaţia în care sunt aşezaţi de către sistemul pedobaptist. Este profund dăunătoare influența sistemului lor asupra generației în creștere, asupra credinţei familiei și asupra creșterii Adunării.

Concluzia II: Rolul şi semnificaţia botezului

Din ceea ce s-a menţionat, este evident că botezul copiilor noștri are o mare însemnătate și implică obligații importante şi solemne. Noi nu atribuim botezului acea valoare proprie sau intrinsecă, pe care o susţin unii dintre cei care poartă numele de creștini, că botezul în apă ar aduce naşterea din nou. Noi considerăm că doctrina “naşterii din nou prin botezul în apa” nu are temelie în Cuvântul lui Dumnezeu, ci mai degrabă are rolul dăunător să înșele sufletul. Noi nu afirmăm că botezul, când este aplicat în mod corect, este neapărat însoțit în acel moment de vreo influență fizică sau morală asupra trupului sau sufletului celui botezat. Dar totuşi, noi nu considerăm că botezul ar fi o simplă ceremonie fără însemnătate. Nu putem considera botezul ca un simplu act de a da un nume pruncului. Mulți oameni par să-l considere ceva nesemnificativ, de mică valoare, şi îl tratează ca pe un fel de sărbătoare bisericească sau o ceremonie. Ei nu ar admite ca botezul copiilor lor să nu fie făcut, dar totuși în multe cazuri îl solicită fără vreun gând serios sau potrivit, fără o înţelegere bună asupra semnificaţiei botezului sau asupra responsabilităţii implicate de botez pentru ei şi pentru copiii lor. Un botez, asemeni unei căsătorii, este considerat de către mulți ca o ocazie potrivită pentru felicitare și ospețe. Prea puţin se gândesc la semnificaţia lui. Acest lucru este foarte trist. Gândirea omului pare să fie mai predispusă să meargă din superstiție spre lipsă de evlavie, și de la lipsă de evlavie înapoi spre superstiție. Acele puncte de vedere simple asupra adevărurilor spirituale și asupra poruncilor creștine pe care Biblia le aminteşte mereu, singurele lucruri care au puterea să aducă beneficii reale, prea rar luminează și motivează mulţimile de oameni care poartă numele de creștini.

Dar chiar dacă se aminteşte prea puţin despre semnificaţia lui, și prea rar este luată în seama aceasta semnificaţie, totuşi puține lucruri sunt mai expresive, mai solemne, mai interesante, mai înduioşătoare, mai profund cuprinzătoare în înţelesul lor, sau mai importante în obligațiile pe care le implică, decât botezul unui copil. Repet, botezul unui copil este unul dintre cele mai solemne lucruri legate de credința noastră sfântă. Ah! Dacă această afirmaţie ar putea face să tresară inima fiecărui părinte din creștinătate! O ființă umană, care abia deschide ochii spre lumea înconjurătoare, prezentată înaintea lui Dumnezeu, Acela care a creat-o, dedicată acelui Mântuitor, fără al Cărui sânge ispășitor mai bine nu s-ar mai fi născut; și consacrată acelui Duh Sfânt, care poate să sfinţească persoana și să o pregătească pentru Rai! Botezul copilului este într-adevăr o ocazie potrivită pentru a atinge orice inimă evlavioasă care o priveşte. Noi ne continuăm alergarea noastră prin această lume trecătoare; speranța lumească și așteptările lumeşti sunt pieritoare. Aici, în lumea aceasta, se hotărăşte destinul veşnic pentru sufletul nemuritor al fiecărui om. Dar copilul prezentat pentru botez, dacă va ajunge la vârsta înţelegerii, va avea înaintea lui o judecată și va avea nevoie de toată mila iertătoare, de tot harul sfințitor, și de toate mângâierile prețioase pe care Evanghelia binecuvântată a lui Hristos le poate dărui. Și chiar dacă moare în copilărie, copilul are oricum nevoie de mila iertătoare și harul sfințitor care sunt simbolizate în această rânduială a botezului. Oricum ar fi, botezul este foarte important. Un nou curs al vieţii este la început, şi va fi o binecuvântare sau un blestem, iar acest lucru nu poate fi înţeles pe deplin de gândirea omenească. Și veșnica fericire sau nefericire a tânărului nemuritor va depinde într-o anumită măsură, sub supravegherea lui Dumnezeu, de instruirea oferită de aceia care au participat la botez, adică părinţii săi şi întreaga adunare.

Aşadar, aceia care aduc copiii pentru botez, să se gândească bine la ceea ce înseamnă această rânduială, și la tot ceea ce implică ea, atât cu privire la părinți cât și la copii. Să-și aducă aminte că, prin acest pas, facem o mărturisire solemnă de credință conform căreia atât copiii noștri, cât și noi, ne naştem în păcat, și avem neapărată nevoie de mila iertătoare și de harul sfințitor al lui Dumnezeu. Noi îi dedicam în mod oficial lui Dumnezeu, privind prin credinţă spre momentul din viitor când vor fi “spălaţi, sfinţiţi, socotiţi neprihăniţi în Numele Domnului Iisus Hristos, și prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6:11). Noi ne luăm asupra noastră angajamente solemne să-i creştem pe copii în cunoştinţă și temere de Dumnezeu. Să îi instruim de la cea mai fragedă vârstă când devin capabili de înţelegere, în principiile și îndatoririle credinţei noastre sfinte. Să îi considerăm și să îi tratăm ca pe membri altoiţi în familia lui Hristos, și să facem tot ce stă în puterea noastră, prin învățătură și exemplu, prin autoritate și rugăciune, să-i conducem pe căile adevărului, ale sfințeniei, și ale mântuirii. Oare este botezul copilului o rânduială care să fie tratată ca simplă ceremonie, sau cu bucuria superficială specifică unei sărbători? Botezul copiilor este acea îndatorire creștinească la care ar trebui să ne supunem cu respect și teamă sfântă, cu pocăință, credință, dragoste și compasiune creștină arzătoare pentru odraslele noastre iubite, cu rugăciuni umile și insistente către Dumnezeul oricărui har pentru binecuvântare asupra lor și asupra noastră, și cu hotărârea ca în puterea harului Său să fim statornici în angajamentele noastre. O, cât de plin de semnificație este botezul! Și totuşi, cât de puțin se gândesc la această semnificaţie cei mai mulţi dintre cei care participă la botezul copiilor!

Concluzia III: Responsabilitatea părinţilor (sau tutorilor) pentru copiii botezaţi în pruncie

Am amintit deja cine anume ar trebui să prezinte copiii către Dumnezeu în sfântul botez. Răspunsul dat de vechii valdenzi pentru această întrebare este, fără îndoială, cel mai înțelept și cel mai bun. Ei spuneau: „Copiii ar trebui să fie prezentaţi pentru botez de către cei cărora copiii le sunt cele mai apropiate rude, cum ar fi părinții lor, sau cei cărora Dumnezeu le-a oferit o astfel de posibilitate”. Dacă trăiesc părinții și au un caracter potrivit, adică au fost botezați ei înșiși, și mărturisesc că sunt creștini, atunci ei ar trebui să îi aducă pe copiii lor pentru această rânduială. Marea majoritate a bisericilor care au înţelegerea potrivită consideră superstițioasă şi nejustificată (chiar dăunătoare) practica introducerii nașilor, ca “sponsori” în locul părinților sau alături de ei. Se strică natura și felul unei rânduieli a Evangheliei, prin a muta responsabilitatea care o însoţeşte de pe umerii potriviţi (părinţii) pe umerii nepotriviţi (nașii), și prin asumarea de angajamente solemne către cei care nu le pot îndeplini cu adevărat și nici nu au asemenea intenție, adică nașii. Orice astfel de abatere are cu siguranţă o influență dăunătoare pentru scopul Adunării lui Dumnezeu.

Dar, dacă părinții sunt morți sau sunt fără evlavie (Efeseni 6:4), atunci bunicii sau alte rude apropiate care sunt dispuse să-și asume slujba de instruire a copiilor „în mustrarea și învățătura Domnului”, să aducă astfel copiii pentru botez. Sau, în cazul în care copiii fără părinţi sunt adoptaţi în familii de străini, care nu au legături de rudenie după trup, dar care sunt dispuși să aibă rolul de părinți, și să-i instruiască pentru Dumnezeu; chiar și aceşti străini, şi orice persoană cu un caracter adecvat, care este dispus să-și asume slujba de a le oferi o educație creștină, este îndreptăţită și ar trebui să aducă astfel de copii pentru botezul creștin. Nu numai rodul trupului lui Avraam, ci „toți cei care s-au născut în casa lui, și toți care au fost cumpărați cu banii lui” (Geneza 17: 12-13), au fost tăiaţi împrejur, după porunca lui Dumnezeu. Cu siguranță, orice creștin care are un copil aşezat în familia sa, membru permanent al acestei familii, are datoria să-i ofere copilului o educație creștină, cu credincioşie. Și, deoarece botezul copiilor implică această educaţie în viitor, copiii să fie aduşi înaintea lui Dumnezeu în acea rânduială pe care El a stabilit-o, dacă nicio obiecție reală din partea părinților copilului nu intervine să o împiedice.

Concluzia IV: Responsabilitatea fiecărui om botezat în pruncie

Vedem aşadar cât de importantă și cât de solemnă este situația acelor tineri care au fost în copilăria lor dedicaţi lui Dumnezeu în botezul sfânt! Acesta este un aspect pe care atât cei maturi cât și cei tineri îl neglijează deseori. Este în general recunoscut că părinții, când îşi dedică copiii lor pentru Dumnezeu în această rânduială, sunt puşi sub obligații foarte însemnate, pe care ei nu le pot da uitării, fără a atrage asupra lor o vină grea. Dar tinerii iau aminte prea rar la aceste lucruri, cum ar trebui. Ei nu se gândesc că primirea timpurie a peceții de legământ cu Dumnezeu, ca urmare a actului părinților lor, îi aşează într-o situație solemnă care implică o mare responsabilitate. Dar ei nu au cum să-și imagineze în mod greşit că n-ar fi membri ai Adunării, până când ar intra în această relație și şi-ar asuma obligațiile legământului prin propria lor mărturie. Nu au cum să-şi imagineze în mod greşit că este o simplă alegere, la nivelul propriilor decizii, să facă o mărturisire de credinţă proprie. Nu au cum să-şi imagineze în mod greşit că prin amânarea mărturisirii nu încalcă niciun angajament, sau nu atrag asupra lor nicio vină. Sau, abţinându-se de la acea alegere, ei şi-ar păstra cumva o libertate mai mare. Tinerii sunt prea inteligenţi să-şi imagineze că singurul pericol este acela de a face o mărturisire care nu este sinceră. Aceasta ar fi o perspectivă total greşită şi foarte dăunătoare asupra subiectului.

Copiii de creștini sunt deja în Adunare. Ei au fost născuţi deja membri. Botezul lor nu îi face membri. Botezul este aprobarea publică și recunoașterea apartenenței lor la Adunare. Ei au fost botezați deoarece erau deja membri. Ei au primit pecetea legământului deoarece erau deja în legământ, în virtutea nașterii lor. Acest privilegiu binecuvântat este dreptul lor din naștere. Aşadar, copilul care fusese botezat în pruncie, iar acum se află la vârsta înţelegerii, nu trebuie să întrebe astfel: „Să intru în biserică, mărturisind că sunt în legătură cu familia lui Hristos?”, ci mai degrabă „Să rămân în adunare, ori să o părăsesc precum aceia nerecunoscători? Să mulţumesc pentru acest privilegiu de membru, să-l recunosc și să-l confirm, prin propria mea mărturisire? Sau să resping faptul că am fost botezat, să mă lepăd de Mântuitorul în al Cărui Numele am fost aşezat ca membru în familia Sa, părăsind-o?” Aceasta este adevărata întrebare care cere o hotărâre! Cât de importantă este această întrebare!

Tinerilor care aţi fost botezați! Gândiţi-vă la acest lucru: aţi fost în sânul bisericii încă din pruncie. Pecetea legământului cu Dumnezeu a fost pusă peste voi. Nu puteţi scăpa de responsabilitatea acestei legături. S-ar putea să uitaţi de ea pentru o vreme. S-ar putea să nu vă placă să vă gândiţi la ea. S-ar putea s-o disprețuiți, dar totuşi, obligația încă este asupra voastră, ea nu poate fi lepădată. Situaţia voastră este atât de serioasă încât nu se poate exprima în cuvinte. Ce este de făcut? Să ieşi în față și să recunoşti obligația ta printr-o mărturisire personală nesinceră, fără dragoste adevărată pentru Mântuitorul, şi prin aceasta să Îl insulţi cu o jertfă care nu este adusă din inimă? Sau să renunți la credinţă, prin refuzul de a-L recunoaşte, întorcând spatele către poruncile Lui, și afundându-te într-o viață prin care să-L dezonorezi pe El? Aceasta înseamnă, cu siguranță, indiferent dacă îți dai seama sau nu, a te „lepăda de El înaintea oamenilor”, și a suporta vina înfricoşătoare a apostaziei (lepădării de credinţă), a „da înapoi spre pierzare” (Matei 10:33; Evrei 10:39).

Unii vor spune: „Dacă aşa stau lucrurile, starea multora dintre tinerii noștri este foarte jalnică. Spui că este datoria lor să mărturisească Numele lui Hristos, și să pecetluiască mărturisirea lor de credinţă, alegând să participe la Cina Domnului. Dar ei nu pot face aceasta, pentru că ei nu şi-au însuşit acele principii și cerinţe care sunt necesare pentru a face o astfel de mărturisire în mod sincer. Ce alegere vor face? În cazul în care ei nu mărturisesc pe Hristos, ei trăiesc în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Iar dacă ei mărturisesc totuşi pe Hristos fără sinceritate, îşi bat joc de El printr-o minciună. Ce variantă să aleagă? Să meargă la un loc cu aceia neascultători şi păcătoşi? Sau doar să lase impresia că se feresc de aceia, fiind astfel făţarnici?”

Situaţia este într-adevăr foarte tristă. Pierzarea îi pândeşte în ambele variante. Pentru ca „necredincioșii vor avea partea lor în iazul de foc”; iar „nădejdea celui făţarnic va pieri” (Apocalipsa 21:6; Iov 8:13). Dumnezeu interzice ca noi să încurajam aceste două lucruri: fie o mărturisire falsă, fie refuzul de a face o mărturisire. Datoria tinerilor este să nu aleagă niciuna din aceste două opţiuni prezentate. Adică să nu meargă cu cei păcătoşi, și nici să ajungă făţarnici, ci mai degrabă să primească pe Domnul Iisus Hristos cu adevărat și să umble cu El.

Dar ar putea răspunde un tânăr: „Eu nu pot face acest lucru!” Şi ar putea zice acest lucru chiar în momente serioase și arzătoare de cugetare profundă. Sufletul meu plânge pentru tine, nefericitule! Dar trebuie să-L primeşti pe Hristos, pentru că altfel eşti pierdut pentru totdeauna. Totuşi, ce înseamnă această expresie „Nu pot”? Unii plâng amarnic spunând aceasta, dar pentru alţii este o scuză spusă cu uşurătate. Oare este neputinţa aceasta de a crede în Hristos, diferită de neputinţa de a îndeplini orice altă îndatorire? Oare este mai puternică tendinţa de a-l acuza de minciună pe Dumnezeul adevărului, în ceea ce a spus El despre Fiul Său, decât tendinţa de a comite orice alt păcat? Neputinţa şi tendinţa aceasta sunt impuse de către mintea ta păcătoasă, aflată în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Este din cauză că te afli într-o starea rea de păcat. În loc să fie o scuză, această neputinţă chiar păcatul esențial, și nu se poate vindeca singură.

Chiar așa stau lucrurile. Răul se află prea adânc în fiinţa omului pentru a fi vindecat prin leacuri omeneşti. Cu toate acestea, un leac există! Şi este eficient. Este scris chiar aici: „Vă voi stropi cu apă curată, și veți fi curați de toate spurcăciunile voastre și de toți idolii voștri, vă voi curăți. Vă voi da o inimă nouă, și voi pune în voi un duh nou. Şi voi lua inima de piatră din trupul vostru, și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, și vă voi face să urmați poruncile Mele, și să păziţi şi să împliniţi legile mele” (Ezechiel 36: 25-27). Dar încearcă acest lucru: vino cu starea ta murdară, cu „idolii” tăi, cu „inima ta de piatră” și duhul tău rău, care cauzează acea neputinţă de a crede, vino cu acestea la Dumnezeu, la tronul harului. Repetă în fața Lui „făgăduințele Sale nespus de mari și scumpe” (2 Petru 1:4). Roagă-te cu stăruinţă către Cel Care îţi asculta rugăciunea, în Numele Domnului Iisus, pentru ca să împlinească făgăduinţele Sale asupra ta însuți. Aşteaptă îndurarea Lui – merită din plin! Şi aminteşte-ţi de cuvintele Sale, „Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!” (Isaia 30:18). [2]

Concluzia V: Responsabilitatea bisericilor locale

În final, din principiile și considerațiile de mai sus, este evident că multe biserici care botează pruncii, au multe de corectat referitor la modul în care îi tratează pe copiii lor botezați, și trebuie să facă aceste schimbări de reformă urgent și cu credincioşie. Aşa cum am observat, un scop măreţ pentru care a fost înființată Adunarea lui Dumnezeu, este acela de a instrui, în toate vremurile, o sămânță care să slujească lui Dumnezeu, și să fie martori credincioși pentru adevărul și rânduiala familiei Sale, în mijlocul unei lumi stricate şi necredincioase. Aşadar Adunarea, cu autoritatea ei, este obligată să supravegheze atent educația (mai ales cea religioasă) a membrilor ei tineri. Suntem siguri că doar în măsura în care Adunarea a fost credincioasă în această obligaţie a ei, ea a înflorit în credința curată, evlavie și pace. Iar atunci când ea şi-a neglijat această responsabilitate, copiii ei au crescut în ignoranță, și de multe ori în imoralitate, și au rătăcit în multe păcate şi erezii. Dacă Adunarea dorește ca tinerii ei botezaţi să ajungă un sprijin și o încurajare pentru ea, dacă dorește ca ei să participe cu înţelegere și cu afecțiune la mărturia ei, dacă doreşte să aibă în viitor o generație care să-L laude pe Împăratul Sionului, când părinții lor vor fi trecut în veşnicie, atunci fie că prin toate mijloacele Adunarea să vegheze asupra educării tinerilor ei cu deosebită stăruinţă și credincioşie. Adunarea să considere că o mare parte din datoria ei este să acorde atenție constantă, cu credincioşie, pentru instruirea morală și religioasă care se oferă generației tinere.

Care este dar motivul pentru care atât de mulți tineri botezaţi, în aproape toate adunările care botează copiii, cresc în ignoranță și dispreț faţă de religia părinților lor? De ce atât de mulți dintre ei, atunci când ajung la vârsta la care pot să gândească și să acționeze pentru ei înșiși, aleg un trai greşit, dacă nu chiar total lipsit de credincioşie, și ajung să rătăcească, în prea multe cazuri, spre căile depravate ale imoralităţii? Nu este suficient să spunem că aceşti copii ai noștri sunt din fire depravaţi și predispuşi spre căile greşelii și nesăbuinţei. Fără îndoială, acest lucru este adevărat, dar nu este întregul adevăr. Suntem siguri că o mare parte din vină este a adunărilor locale, precum şi a părinților. Prea des a fost uitat faptul că botezul este într-adevăr o pecete, atât pentru Adunare, cât şi pentru copiii şi părinţii copiilor. Și ca urmare, deoarece în multe cazuri botezul a fost privit greşit, cu superstiţie, acest lucru a condus la trista neglijare a obligațiilor ce decurg din botez, chiar şi în cele cele mai evanghelice dintre biserici. Părinții sunt foarte atenţi la educația literară și științifică a copiilor lor, dar au neglijat într-o mare măsură instruirea morală și religioasă a copiilor. Ei şi-au trimis copiii la școli cu profesori imorali, eretici, sau necredincioși, care desigur nu au pus accent pe instruirea morală şi religioasă a copiilor. Ci mai degrabă au avut o influență foarte dăunătoare pentru această parte din educaţia copiilor. Și, după ce părinţii şi-au tratat astfel copiii, (trimiţându-i sub îndrumarea unor astfel de profesori), au fost foarte surprinşi atunci când copiii lor au căzut în imoralitate şi necredinţă! Dar ce altceva era de așteptat?

Deși cu siguranţă, primele eforturi în această importantă lucrare de educare creștină trebuie să vină din partea părinților (într-adevăr, dacă educaţia creştină nu a început încă de când era copilul în braţele mamei, o perioadă foarte importantă a fost deja pierdută), totuşi adunarea are datoria să acţioneze în această direcţie. Iar datoria aceasta este rareori îndeplinită cum trebuie. Este datoria bisericii locale, prin păstorii și bătrânii ei, să îndemne și să îndrume părinții în această muncă grea și importantă a educării copiilor. Este datoria adunării să vegheze pentru alegerea (sau înființarea) școlilor potrivite pentru tinerii care au fost botezaţi în pruncie. Este datoria adunării locale să pună în mâinile lor Biblia și mărturisirile de credinţă, precum și alte scrieri potrivite despre Adevăr. Este datoria adunării să-i adune periodic pe tineri pentru instruire, îndemnuri, și rugăciune; să le reamintească din când în când, cu afecțiune părintească, despre datoria lor, când ajung la vârsta înţelegerii, să-L mărturisească pe Hristos și să recunoască legătura lor cu Adunarea Sa, prin propria lor mărturie personală. Iar în cazul în care tinerii vor cădea în greşeală sau imoralitate, sau vor neglija credinţa, adunarea să-și exercite față de ei, cu afecțiune părintească dar cu fermitate, autoritatea şi disciplina pe care Domnul Hristos a hotărât-o în mod special pentru binele tuturor membrilor, mai ales al membrilor tineri din familia intrată în legământ cu El. Dacă acest plan va fi împlinit cu credincioşie pentru tinerii noştri botezaţi, eu sunt de acord cu evlaviosul frate Baxter, în convingerea lui că în nouăsprezece cazuri din douăzeci, copiii noștri puşi deoparte pentru Dumnezeu încă din pruncia lor, ar crește în ascultare, cumpătaţi, ordonaţi și serioşi, iar înainte de a ajunge la maturitate, ar recunoaşte apartenența lor la legământul lui Dumnezeu printr-o mărturie personală, cu sinceritate. Ce perioadă fericită va fi! Oare când va avea Adunarea lui Dumnezeu o astfel de credincioşie, și ca urmare astfel de rezultate?

________________

Note explicative ale autorului pentru partea 2

[1] Un respectat păstor baptist, în cursul unei susţineri cu privire la acest subiect, a afirmat în mod sincer că aplicarea tăierii împrejur pentru un copil în vârstă de opt zile i se pare nefolositoare, ba chiar un ritual prostesc! Cu siguranță, o mărturisire sinceră (dar foarte greşită).

[2] Cele două paragrafe precedente sunt din scrierile puternice și grăitoare ale lui Rev. J. M. Mason, D.D. Vezi “Christian’s Magazine”, Vol. 2, pp. 414-416.

(v0.8)

 

Anunțuri