Botezul copiilor mici (botezul pruncilor)

Botezul copiilor mici – biblic si rațional

(Titlu alternativ: Botezul pruncilor, biblic si rațional)

Samuel Miller, 1834

(Cartea se poate citi in intregime aici pe site, sau se poate descarca gratuit in format PDF, HTML, MOBI si EPUB – detalii AICI)

Partea întâi: argumente pentru botezul pruncilor

1. Teologia legământului ca fundament
2. Legătura familiei, o dovadă raţională
3. Dumnezeu a hotărât să includă copiii în Adunare
4. Adunarea din Vechiul şi Noul Testament, aceeaşi în esenţă
5. Dumnezeu nu şi-a retras niciodată hotărârea în privinţa copiilor
6. Botezul în locul tăierii împrejur, ca pecete exterioară a legământului
7. Botezul familiilor (caselor) în Noul Testament
8. Privilegiile legământului n-au fost retrase niciodată cu privire la copii
9. Alte pasaje biblice clare pentru botezul pruncilor
10. Mărturia istoriei: Tertulian; Origen; Ciprian din Cartagina; Ioan Gură de Aur; Augustin împotriva lui Pelagius; Valdenzii, susţinători ai botezului pruncilor

PREFAȚA AUTORULUI

Conținutul acestor discursuri a fost prezentat în două predici, în biserica din localitatea Freehold, New Jersey, pe 29 septembrie 1834. Unii ascultători și-au exprimat dorința să vadă acest conținut publicat sub forma unei cărți. Astfel, m-am gândit că este potrivit să revizuiesc conținutul, să-l fac mai cuprinzător și să îl prezint în această formă. Subiectul cărții a dat naștere la multe discuții aprinse, și ar putea părea la prima vedere o lucrare scrisă din exces de zel, sau poate chiar cu intenții nu tocmai bune, care să tulbure comunitatea creștină prin încă o lucrare scrisă despre botezul copiilor mici. Dar frații noștri baptiști (sau anti-pedobaptiști, adică aceia care resping botezul copiilor mici) nu par să se liniștească vreodată cu privire la acest subiect. Și deoarece frământarea lor constantă asupra acestei controverse pare să fie cauza de care depinde existența lor ca denominațiune, nu ne putem aștepta ca ei să se liniștească în această direcție. Importanța deosebită a subiectului, atât cât pot estima eu, și speranța că această carte mică va fi folositoare unor creştini care riscă să cadă în capcanele greșelii, fără posibilitatea să consulte lucrări scrise mai voluminoase: aceste două motive m-au determinat să pregătesc acest material pentru publicare sub formă de carte.

Scopul meu nu este să scriu doar pentru cei învățați, ci să prezint subiectul pe scurt, pe înțeles, simplu, într-un mod potrivit chiar și pentru aceia care nu citesc multe cărți. Prin urmare, m-am ferit înadins să cuprind mult mai multe lucruri care au legătură cu acest subiect și se regăsesc în scrieri mai voluminoase. M-am ferit înadins să pășesc prea departe în domeniul discuțiilor filologice; am menționat doar atât cât a fost absolut necesar pentru atingerea scopului meu.

Îmi cunosc inima: nu vreau să rănesc sentimentele vreunui om, nici să stârnesc vreo ceartă. Vreau să ofer un mic ghid, mai potrivit decât oricare alt ghid pe care l-am întâlnit, spre folosul acelor credincioși [1] care sunt atacați în continuu, și uneori puși în încurcătură de către vecinii lor baptişti cu privire la subiectul botezului copiilor mici. Binecuvântarea divină să fie peste această carte, acest dar umil!

Samuel Miller – Iulie 1834, Princeton

[1] În textul original, este folosit termenul prezbiterieni (ramură a Bisericii Reformate, creștini protestanți care practică botezul copiilor), n. tr.

CUVÂNTUL TRADUCĂTORULUI

Această carte cuprinde o cercetare amănunțită cu privire la temeiurile biblice, raționale și istorice ale doctrinei și practicii botezului pruncilor, în cadrul creștinismului. Cartea publicată iniţial în limba engleză cuprinde trei părți și este intitulată: „Infant Baptism, Scriptural and Reasonable: and Baptism by Sprinkling or Affusion, the Most Suitable and Edifying Mode”. Această traducere în limba romana cuprinde doar primele două părți: zece argumente detaliate pe baza cărora este întemeiată doctrina adusă în discuție, împreună cu unsprezece obiecții pe care le aduc unele grupări creștine împotriva botezului pruncilor. Cea de-a treia parte, cu referire la modul fizic de administrare a botezului cu apă, nu se leagă în mod direct de scopul traducerii și nu este inclusă aici.

Aşa cum spune însuși autorul, scopul principal al scrierii este să prezinte o cercetare amănunțită asupra botezului pruncilor, în special pentru credincioșii din bisericile care respectă această doctrină. Autorul atrage atenția asupra responsabilităților care însoțesc această practică, pentru bisericile locale, părinți și copii.

Vom găsi în repetate rânduri exprimarea „frații noștri baptiști”, când se aduc în atenție susținerile acestora cu privire la subiectul abordat. Este exprimarea autentică a autorului, iar nu vreo traducere părtinitoare. Rog însă pe cititorii atenți și serioși, așa cum ar trebui să facă și în studiul Bibliei, să ia seama la contextul istoric în care a fost scrisă această carte. În anul 1834, Samuel Miller pune sub analiza două perspective diferite care privesc botezul pruncilor. O perspectivă susține această practică, biblică, logică, curățată superstițiile și adăugirile omului de-a lungul secolelor. Cealaltă perspectiva respinge botezul pruncilor; ea a fost conturată cu putere de către anabaptişti, iar mai târziu de către baptiști. Așadar, prin exprimarea „frații noștri baptiști” nu se intenționează atacuri împotriva cultului baptist în sine, ci se pune sub cercetare perspectiva susținută de ei, ținând cont că în vremea și în locul scrierii acestei cărţi, era deja conturat grupul creștinilor anti-pedobaptiști (care resping botezul pruncilor), iar baptiștii erau cei mai numeroși din acest grup.

Pe lângă anabaptişti și baptiști, de-a lungul timpului s-au mai conturat şi alte mișcări creștine mai recente care resping botezul pruncilor pe aceleaşi principii ca ale lor. În România, dintre cei mai numeroși menționăm penticostalii, adventiștii, creștinii după Evanghelie, mișcări independente sau non-denominaționale etc.

Mișcările creștine care susțin botezul pruncilor și care erau deja conturate în timpul lui Samuel Miller, în afară de bisericile tradiționale (cea catolică și cea ortodoxă) cuprind luterani, reformați (inclusiv prezbiterieni), anglicani, metodiști etc. Credincioşi din acele denominațiuni se găsesc și în România, unde au luat fiinţă şi două mișcări creștine mai recente, începând cu anii 1920, “Oastea Domnului” și “creștinii după Scriptură”, cunoscuţi astăzi sub numele de cultul creştin “Biserica Evanghelică Română”.

Această traducere este în primul rând pentru toți aceia care vor să înțeleagă bine temeiurile botezului pruncilor. Contextul de astăzi este asemănător cu acela în care a scris autorul. Mulți dintre cei care au fost deja botezați în pruncia lor, și prin harul lui Dumnezeu au ajuns mai apoi să fie născuți din nou, sunt asaltaţi de către cei care au alte convingeri cu privire la botezul în apă.

Alături de temeliile solide ale botezului pruncilor, veți citi în detaliu despre adevărurile și responsabilitățile care însoțesc această rânduială. În această privință, așa cum autorul spunea în vremea lui, atât adunările locale, cât și părinții și copiii au multe lucruri de îmbunătățit în comportamentul și deciziile lor, în legătură cu angajamentele implicate la botezul pruncilor.

Invit fiecare creștin sincer și curios, oricare ar fi convingerile sale cu privire la botezul pruncilor, să cerceteze cu atenție și în mod cinstit aspectele prezentate aici, părăsind prejudecățile măcar pentru moment. Recomand citirea capitolelor în ordinea lor şi în întregime, deoarece autorul face referire la idei exprimate în paginile de dinainte. Sunt încredinţat că aceia care vor citi cu atenţie vor avea numai de câștigat, și vor căpăta o înțelegere mai bună cu privire la legămintele prețioase din Vechiul Testament, amintite deseori în Noul Testament; mai ales cu privire la legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam, în care „toate familiile pământului” aveau să fie binecuvântate (Geneza 12:3). Acest legământ care ne cuprinde și pe noi astăzi, prin harul lui Dumnezeu, prin credință.

Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă. (Galateni capitolul 3)

Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta; şi pentru ca să fie şi tatăl celor tăiaţi împrejur, adică al acelora care, nu numai că sunt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur. De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu în care a crezut. (Romani capitolul 4)

Nicoară D.

septembrie 2014

Botezul copiilor mici – biblic si rațional

Partea întâi

După ce a fost botezată, ea şi casa ei, ne-a rugat şi ne-a zis: „Dacă mă socotiţi credincioasă Domnului, intraţi şi rămâneţi în casa mea.” (Faptele Apostolilor 16:15)

Aşa cum un om are atât un trup, cât şi un suflet, Dumnezeu a găsit potrivit, în înţelepciunea Lui, să stabilească anumite lucruri care să atingă atât simțurile, cât și conștiința și inima noastră. Sau altfel spus, care ar putea, folosindu-se de simțurile noastre, să ne atingă sufletul şi să ne aducă beneficii. Căci dacă trupul omului în această lume „a păcatului și a morții” devine deseori sursă de ticăloşie și suferinţă, totuşi prin harul lui Dumnezeu trupurile noastre să devină izvoare de fericire și mijloace de creştere în viața de credinţă.

Dar, chiar dacă simțurile noastre exterioare sunt implicate, nu trebuie să li se acorde autoritate nemărginită. Drept urmare, rânduielile exterioare și ceremoniile din creștinism sunt puține și simple, dar foarte potrivite și importante. Avem doar două „acte de cult” („sacramente” – v. nota explicativă T1), unul simbolic pentru curățirea spirituală, iar celălalt simbolic pentru hrănirea spirituală, de care avem nevoie atât pentru a fi fericiţi cât și pentru a ne putea împlini îndatoririle noastre. Pentru unul din aceste acte de cult avem o referință directă în porunca inițială dată de Învățător către apostoli: “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Marcu 16:15; Matei 28:19-20). Și, drept urmare, oriunde a fost primită Evanghelia, vom găsi sfântul botez administrat cu respect, ca un semn și o pecete de membru în familia lui Hristos. Astfel, în pasajul din Faptele Apostolilor 16:15, o femeie numită Lidia, o vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, a auzit pe Pavel și Sila predicând Evanghelia în orașul Filipi. Și „Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel. După ce a fost botezată, ea şi casa ei, ne-a rugat şi ne-a zis: ‘Daca mă socotiţi credincioasă Domnului, intraţi şi rămâneţi în casa mea’ „. (Fapte 16:14-15).

Propun, prietenii mei, ca pornind de la aceste cuvinte să ne apropiem de subiectul botezului creștin. Sunteţi conştienţi că acesta este un subiect pe marginea căruia există neînţelegeri printre creștini. Voi încerca aşadar, prin harul lui Dumnezeu, cu toată sinceritatea și nepărtinirea, să cercetez ceea ce învaţă Scripturile cu privire la această rânduială şi care a fost practica ei, în cele mai bune vremuri ale Adunării creștine, precum și în vremurile care au urmat. Permiteţi-mi să vă vorbesc cu seriozitate, fiind deopotrivă conştienţi că noi suntem aceia care, peste puţină vreme, ne vom înfăţişa „înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (2 Corinteni 5:10).

Există două întrebări cu privire la botez pe care le aduc în atenție. Cine sunt aceia potriviţi pentru această rânduială? Și în ce fel ar trebui să fie administrat botezul? Ne vom îndrepta acum atenția către prima întrebare.

Cine sunt aceia consideraţi potriviţi pentru botezul creștin?

Nu ne îndoim de faptul că botezul trebuie să fie aplicat tuturor persoanelor adulte care mărturisesc credința în Hristos și ascultarea față de El, care nu au fost mai înainte botezate în apă. În această privinţă, toți aceia care consideră botezul în apă ca poruncă, inevitabil vor fi de acord. Dar ştim că există un respectabil număr de creștini printre noi care consideră și afirmă cu încredere că botezul ar trebui să se limiteze doar la adulţi. Ei insistă, spunând că atunci când creștinii îşi aduc copiii și îi dedica lui Dumnezeu, pentru a primi botezul cu apă în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, este pervertită în întregime această rânduială creştină importantă, și se face în mod greșit. Noi respectăm sinceritatea și evlavia multora dintre cei care susţin astfel de opinii; dar noi suntem bine încredinţaţi că ei sunt aceia care comit o greşeală, şi încă una însemnată și dăunătoare, care are consecinţe nefericite asupra intereselor Adunării lui Dumnezeu. Suntem siguri că Adunarea vizibilă este alcătuită nu numai din aceia care trăiesc viaţa de credinţa creştină în mod personal, ci este alcătuită de asemenea şi din copiii lor. Noi suntem datori nu doar să-L mărturisim pe Hristos înaintea oamenilor, ci de asemenea, să-i aducem pe copiii noştri, cu credință și dragoste, ca să îi prezentăm înaintea Domnului, în această rânduială, care este o pecete a legământului lui Dumnezeu cu poporul lui, dar și un simbol pentru acele binecuvântări spirituale de care, atât noi cât și copiii noștri, fiind cu toţii păcătoşi, avem neapărată nevoie.

Pentru a susţine acest punct de vedere cu toată convingerea, motivele noastre sunt următoarele:

Argumentul I: Teologia legământului ca fundament

În toate legămintele lui Dumnezeu cu poporul Lui, începând din cele mai vechi timpuri și în toate perioadele, copiii din popor au fost incluşi. Acesta a fost cazul în ceea ce privește primul legământ, făcut cu Adam în Eden: cu acest lucru suntem cu toţii de acord. Cu siguranță, sunt de acord şi toți aceia care au păreri diferite cu privire la botezul copiilor. Încălcarea acelui legământ a avut consecinţe grave pentru toţi urmaşii lui Adam: aceasta constituie o mărturie tristă pe care o recunoaştem cu toţii. Legământul făcut cu Noe, după potop, a fost asemănător în privinţa urmaşilor. Limbajul folosit acolo a fost: „Iată, Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa voastră care va veni după voi” (Geneza 9:9). Legământul cu Avraam a fost la fel de cuprinzător în privinţa copiilor. Dumnezeu spune: „Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine […] Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine, din neam în neam” (Geneza 17:4,7).

Legămintele stabilite în Sinai și Moab au cuprins în mod clar copiii, și le-au oferit atât lor cât şi părinţilor lor, o serie de binecuvântări sau blesteme, promisiuni sau amenințări. Drept urmare, atunci când Moise era la sfârşitul vieţii lui, s-a adresat poporului astfel: „Astăzi staţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru, voi toţi […]  copiii voştri, nevestele voastre, […] stai ca să intri în legământ cu Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronom 29:10 -12). Când ajungem la Noul Testament, vedem aceeași trăsătură a legământului în privinţa copiilor, chiar mai izbitor și mai puternic prezentată: „făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” (Faptele Apostolilor 2:39).

Aşadar, a fost prezentă această trăsătură în toate legămintele lui Dumnezeu cu poporul Său, din toate timpurile? Oare să admitem ideea că nu ar mai fi valabilă această trăsătură în legământul creştin din Noul Testament, legământ care, deși fiind de aceeaşi natură cu acelea de dinaintea lui, le întrece pe toate prin privilegiile oferite și prin măreţia făgăduinţelor sale? Aceasta este cu neputinţă. Nu putem accepta asemenea idee.

Argumentul II: Legătura familiei, o dovadă raţională

Dar mai mult decât atât, legătura strânsă și trainică dintre părinți și copii aduce un argument puternic în favoarea statutului de membri ai Adunării, pentru copiii celor credincioși. Glasul naturii aduce o puternică susţinere cauzei noastre. Gândul de a-i despărţi pe părinți de descendenții lor, cu privire la poziţia în care a dorit Dumnezeu să îi aşeze, în înţelepciunea Lui minunata – acest gând este la fel de respingător atât pentru simţirile creştineşti, cât și pentru legile naturii care ne înconjoară. Prietenii mei, oare s-ar putea ca atunci când tulpina este în Adunare, ramura să fie în afara ei? Atunci când părinţii sunt în împărăția vizibilă a Mântuitorului, s-ar putea oare ca pruncii lor, fiind os din oasele lor și carne din carnea lor, să nu aibă nici o legătură cu aceasta împărăție?

Această despărţire nu a existat în vreo societate pe care Dumnezeu a stabilit-o vreodată. Nu o găsim nici în societatea civilă. Copiii se nasc cetățeni ai statului în care părinții lor locuiau în acel moment. În virtutea nașterii lor, ei sunt cetățeni pe deplin, legaţi de toate îndatoririle, și beneficiari la toate privilegiile acestei legături, şi le vor exercita când devin capabili de acest lucru. De aceste îndatoriri, ei nu pot fi scutiţi. De aceste privilegii, ei nu pot fi lipsiţi. Aşadar, oare ar trebui ca acest principiu atât de important să fie ignorat în Adunarea lui Dumnezeu? Cu siguranță, acest principiu nu este mai lipsit de putere sau mai puțin clar în ceea ce priveşte harul, decât în ceea ce priveşte ​​natura înconjurătoare. Asemănările găsite în toate timpurile şi modul cum lucrează Dumnezeu, sunt prea evidente ca să poată fi trecute cu vederea într-o cercetare ca aceasta, pe care o facem aici. Dar ne vom îndrepta către dovezi și concluzii stabilite chiar şi mai clar, în Sfânta Scriptură.

Argumentul III: Dumnezeu a hotărât să includă copiii în Adunare

Vedem clar că în Adunarea lui Dumnezeu din perioada Vechiului Testament, copiii au avut statutul (sau calitatea) de membri. Acest lucru este un semn hotărâtor al voii lui Dumnezeu cu privire la această chestiune.

Nimeni n-ar putea pune la îndoială că în perioada Vechiului Testament, copiii au fost de fapt membri ai Adunării lui Dumnezeu; și, ca atare, au fost consideraţi şi ei persoane potrivite pentru pecetea legământului. Când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam și a făcut legământul Lui cu el, a cuprins urmaşii lui Avraam în acest legământ. Mai mult, a stabilit şi o rânduială prin care această legătură a copiilor cu Adunarea vizibilă a lui Dumnezeu avea să fie confirmată în mod public și pecetluita, iar acest lucru să se facă pe când copiii erau la o vârstă fragedă, de numai opt zile. Dacă adulții evrei au fost membri ai Adunării lui Dumnezeu în perioada Vechiului Testament, atunci cu siguranță şi copiii lor au fost de asemenea membri. Pentru ca ei au fost aşezaţi în aceeași poziţie a legământului, și au avut aceeaşi pecete a legământului pe trupul lor,  aşa cum au avut-o părinții lor adulți.

Mai mult, acest legământ avea în vedere binecuvântări spirituale, pe lângă cele vremelnice, pământeşti. Tăierea împrejur este definită în mod clar, de către apostolul Pavel inspirat de Duhul Sfânt, ca o “pecete a neprihănirii care se capătă prin credința” (Romani 4:11). Aşadar, ea nu a fost doar o simplă promisiune cu privire la stăpânirea ţării Canaanului şi la bunăstarea pământească de acolo, ci tăierea împrejur a confirmat și a pecetluit un legământ în care toate familiile pământului aveau să fie binecuvântate (Geneza 12:3). Totuși, aceasta pecete a legământului a fost în mod solemn stabilită de Dumnezeu pentru a fi aplicată (și a fost, în adevăr, aplicată timp de aproape două mii de ani, de la Avraam până la Hristos), copiilor de vârstă fragedă, ca semn al apartenenţei lor la familia intrată în legământ cu Dumnezeu, și ca semn al dreptului lor la privilegiile legământului.

Aşadar, aici avem o realitate care nu poate fi ascunsă sau respinsă, ci este recunoscută de către toți; o realitate pe care cei ce susţin botezului copiilor pot sta ferm, ca pe o stâncă neclintită. Căci, dacă înțelepciunea infinită a lui Dumnezeu a considerat odinioară că este bine şi potrivit ca pruncilor să li se aplice „o pecete a neprihănirii căpătate prin credința”, înainte ca aceştia să fie capabili să exercite credință, atunci cu siguranță este la fel de potrivit şi acum. Botezul, care este în mod asemănător o pecete a neprihănirii prin credința, poate să fie aplicat în mod corect chiar de la o vârstă la fel de fragedă. Ceea ce sigur a existat odinioară în poporul lui Dumnezeu, stabilit clar de Dumnezeu Însuşi, poate să continue să existe, fără să punem sub acuzare înțelepciunea sau bunăvoința lui Dumnezeu.

Argumentul IV: Adunarea din Vechiul şi Noul Testament, aceeaşi în esenţă

Aşadar, recunoaştem cu toţii că pruncii din poporul lui Dumnezeu în perioada Vechiului Testament au fost membri ai Adunării, la fel ca părinții lor. Este sigur şi faptul că Adunarea lui Dumnezeu este aceeași în esenţă, cum a fost în acea perioadă. Şi bineînţeles, este drept și potrivit ca, respectând principiul lui Dumnezeu, copiii credincioşilor trebuie să fie membri ai Adunării în vremurile noastre, tot aşa cum erau odinioară cei din Adunare în perioada Vechiului Testament.

Sunt conștient de faptul că frații noștri baptiști nu sunt de acord cu această declarație. Ei afirmă că Adunările lui Dumnezeu în perioada Vechiului Testament și a Noului Testament nu ar însemna același lucru, ci ar fi atât de diferite în esență, încât nu s-ar putea aplica aceleași principii pentru ambele. Ei susțin că perioada Vechiului Testament a fost un fel de aranjament politic, având un caracter mai degrabă național decât spiritual; și că atunci când evreii au încetat să mai fie un popor, legământul sub care fuseseră puşi, ar fi fost cu totul dat la o parte, iar în locul lui ar fi fost introdus un legământ de un caracter cu totul nou şi diferit. Dar este foarte evident că acest punct de vedere este cu totul greşit.

Legământul avraamic s-a continuat și, ca urmare, a existat aceeaşi Adunare a lui Dumnezeu în două perioade distincte (Vechiul şi Noul Testament). Aceste lucruri se înţeleg foarte clar din Scriptură; ele reies inevitabil din principiile biblice cu privire la Adunarea lui Dumnezeu. Este de-a dreptul uimitor modul în care un creştin poate pune la îndoială aceste chestiuni. Tot ce este esențial cu privire la aceeaşi Adunare în cele două perioade se regăseşte în Biblie în mod evident. Au acelaşi Conducător divin, același legământ prețios, același plan spiritual măreţ, același sânge ispășitor, același Duh care sfinţeşte, în care ne bucurăm; viața și măreţia Adunării Noului Testament, pe care o cunoaştem din mărturia Scripturii, au fost de asemenea viața și măreţia Adunării lui Dumnezeu înainte de venirea lui Mesia. Suntem siguri că un om ajuns la maturitate este același individ care a fost atunci cât încă era un copil în braţele mamei lui. Tot aşa putem fi siguri că Adunarea, în deplinătatea luminii și privilegiilor ei, după venirea lui Hristos, este aceeași Adunare care, timp de mai multe secole înainte, deși cu mai puţină lumină și mai puţine privilegii, totuşi s-a bucurat de prezența și îndrumarea Conducătorului ei divin în pustie, după cum scrie în mod clar în Noul Testament (Faptele Apostolilor 7:38). Adevărul este ca apostolul Pavel, insuflat de Duhul lui Dumnezeu, în epistola către Galateni, compară în mod clar poporul legământului din perioada Vechiului Testament cu un moștenitor care nu avea încă vârsta suficientă. „Dar, câtă vreme moştenitorul este nevârstnic, eu spun că nu se deosebeşte cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe tot. Ci este sub epitropi şi îngrijitori, până la vremea rânduită de tatăl său. Tot aşa şi noi, când eram nevârstnici, eram sub robia învăţăturilor începătoare ale lumii. Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Galateni 4:1-6).

Aşadar, apostolul insuflat de Duhul lui Dumnezeu, în epistola către Evrei, referindu-se la copiii lui Israel, spune: „şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor” (Evrei 4:2). Din nou, în epistola către Corinteni, spune: „toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos.” (1 Corinteni 10:3). Ni se spune că „Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea [ziua Domnului Hristos]: a văzut-o şi s-a bucurat.” (Ioan 8:56). Iar despre ceilalţi patriarhi suntem încredinţaţi că ei au văzut făgăduinţele Evangheliei de departe, și le-au acceptat. Aşadar, Adunarea lui Dumnezeu în perioada Vechiului Testament nu a fost doar o Adunare constituită de Dumnezeu, ci a fost o Adunare a Vestii Bune [Evangheliei], o Adunare a lui Hristos, o Adunare construită pe „aceeaşi temelie precum cea a apostolilor” (Efeseni 2:20).

Dar ceea ce arata în cel mai clar și evident mod ca Adunarea este aceeaşi în esenţa în cele două perioade (Vechiul şi Noul Testament), este acest pasaj memorabil și decisiv, din capitolul 11 din epistola către Romani, în care Adunarea lui Dumnezeu ne este înfăţişata prin imaginea unui măslin. Tot cu un măslin a comparat Domnul Adunarea Lui şi prin proorocul Ieremia. În capitolul 11, vorbind poporului despre legământul lui Dumnezeu din acea perioadă, profetul Ieremia spune: „Măslin verde, gras şi cu roade frumoase şi plăcute – este numele pe care ţi-l dăduse Domnul” (Ieremia 11:16). Dar cu privire la acest măslin, din cauza păcatului oamenilor care au părăsit pe Domnul, profetul spune: „cu vuietul unei mari trosnituri îl arde cu foc, şi ramurile lui sunt sfărâmate”. Vă rog să comparaţi pasajul aceasta cu limbajul apostolului Pavel în capitolul 11 din epistola către Romani: „Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţa din morţi? Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli față de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.” Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: nu te îngâmfa, dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Uită-te, dar, la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime fata de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţa, vor fi altoiţi; căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti, în măslinul lor?” (Romani 11:15-24).

Nu putem pune la îndoială faptul că apostolul vorbește aici despre Adunarea din Vechiul Testament, folosind imaginea unui măslin bun. Acest fapt este într-adevăr unul recunoscut de toţi, şi de frații noștri baptiști. Apostolul insuflat de Duhul Sfânt spune aici despre acest măslin ca unele din ramurile lui fireşti (naturale), adică dintre evrei, au fost tăiate din pricina necredinței. Dar care a fost urmarea acestei tăieri? A fost pomul distrus? Nicidecum! Apostolul ne învață exact contrariul. Este evident din limbajul lui că rădăcina și trunchiul au rămas în continuare; iar Neamurile, ramurile unui măslin „sălbatic din fire”, au fost altoite în măslinul bun, deci în același pom din care ramurile dintâi fuseseră tăiate. Poate fi ceva mai clar să descrie faptul că Adunarea este una şi aceeaşi în perioada Vechiului Testament şi în Noul Testament?

Dar aceasta nu este totul. Apostolul ne spune că evreii urmează să fie aduşi înapoi de la răzvrătirea și rătăcirile lor, ca să intre în Adunarea creștină. Și în ce mod este descrisă această restaurare? Altoirea lor din nou, chiar în măslinul lor! Cu alte cuvinte, măslinul în care creștinii dintre Neamuri au fost altoiţi după venirea lui Hristos, este acelaşi măslin vechi din care oamenii vechiului legământ cu Dumnezeu erau ramurile fireşti. Atunci când evreii vor fi aduşi la un loc cu aceia dintre Neamuri în Adunarea creștină, apostolul spune în mod clar ei vor fi altoiţi din nou „în măslinul lor”. Cu siguranță, dacă Adunarea lui Dumnezeu din Vechiul Testament și cea din Noul Testament ar fi fost cu totul deosebite, trupuri separate, iar nu o singură Adunare în aspectele ei esențiale, atunci ar fi o greşeală de exprimare să îi prezinte pe evrei, când vor fi convertiţi la creștinism, ca şi cum vor fi altoiţi din nou în măslinul lor.

Argumentul V: Dumnezeu nu şi-a retras niciodată hotărârea în privinţa copiilor

Am văzut aşadar că în perioada Vechiului Testament copiii au fost membri ai Adunării încă din pruncia lor. Am văzut, de asemenea, că Adunarea din Vechiul Testament şi cea din Noul Testament este una şi aceeaşi în esenţa ei. Acum suntem pregătiți să trecem la următorul pas: să tragem concluzia că, dacă pruncii au fost cândva membri ai Adunării în perioada Vechiului Testament, iar Adunarea rămâne aceeași în esenţă, atunci fără îndoială copiii sunt încă membri, dacă nu cumva găsim vreo poruncă a lui Dumnezeu care să-i excludă din Adunare. Deoarece a existat o hotărâre divină directă care i-a adus în cadrul legământului și le-a oferit un loc în Adunare, atunci în mod evident, ar trebui să existe o hotărâre divină la fel directă, dacă am dori să anulăm vechile lor privilegii și să-i scoatem din familia legământului. Iar dacă nu putem găsi o asemenea hotărâre directă, atunci înseamnă că ei sunt încă membri în Adunare. Dar vă întreb: s-ar putea găsi o astfel de hotărâre pentru anulare și excludere? Nu! Acest lucru nu a fost niciodată posibil, și nici nu va fi vreodată.

Includerea copiilor în Adunare, prin hotărâre divină, este un fapt de necontestat. Faptul că Adunarea este una şi aceeaşi în cele două perioade, nici acest lucru nu se poate contesta în mod cinstit. Continuitatea legământului avraamic, în care nu doar descendenții direcți din Avraam, ci „toate familiile pământului” aveau să fie binecuvântate, şi acesta este un fapt de necontestat (Geneza 18:18, 22:18, 26:4). Și nu vom găsi nici un indiciu în Noul Testament pentru a retrage privilegiile importante acordate copiilor de credincioși. Dacă recunoaştem faptul că privilegiile acestea nu au fost niciodată retrase în mod oficial, atunci desigur ele rămân în vigoare în continuare. Creştinii care susţin botezul copiilor nu sunt nevoiţi să caute în Noul Testament vreo poruncă specială în favoarea statutului de membri ai Adunării pentru copiii de credincioși. Porunca a fost dată în cel mai direct şi oficial mod, cu aproape două mii de ani înainte de perioada Noului Testament (în vremea lui Avraam). Şi pentru că nu a fost niciodată anulată acea poruncă, atunci ea rămâne ferm în vigoare, bineînţeles.

Este trist faptul că frații noștri baptiști nu vor să înţeleagă şi să recunoască dimensiunile şi importanţa acestui adevăr cu privire la Adunare. În Vechiul Testament, copiii mici în vârstă de numai opt zile, erau recunoscuţi ca membri ai unui popor în legământ cu Dumnezeu, închinat lui Dumnezeu atât pentru binecuvântările spirituale, cât și pentru binecuvântările pământeşti. Era o Adunare pecetluită cu o pecete a legământului, prin care au fost incluşi în mod oficial şi copiii, că sămânța a celor credincioși, pentru a fi în întregime și pentru totdeauna ai Domnului. Oare poate fi batjocorit statutul de membru în Adunare pentru un prunc (aşa cum se întâmplă deseori astăzi), fără a batjocori pe Dumnezeu care a fost alături de „Adunarea israeliţilor din pustiu” (Fapte 7:38), Acela ale Cărui căi sunt înțelepte și drepte?

Argumentul VI: Botezul în locul tăierii împrejur, ca pecete exterioară a legământului

Următorul pas este să arătăm că botezul a venit să înlocuiască tăierea împrejur, și prin urmare că botezul este drept și corect aplicat şi pentru acelaşi categorii de persoane, cum era tăierea împrejur. Când spunem acest lucru, ne referim nu doar la faptul că tăierea împrejur (circumcizia) este lăsata la o parte în Adunarea din vremea Noului Testament şi că botezul în apa a fost introdus, ci şi la faptul că botezul ocupă exact același loc, ca rânduiala de inițiere hotărâtă de Dumnezeu în Adunare. De asemenea, are acelaşi înţeles, ca simbol moral.

Semnificația și aspectul tăierii împrejur au fost în primul rând spirituale. Tăierea împrejur a fost pecetea unui legământ care n-a avut în vedere doar stăpânirea Canaanului și făgăduinţele pământeşti legate de şederea poporului Israel în țara aceea. Ci avea în vedere în primul rând binecuvântări mai mari și mai importante, acelea care sunt aduse prin Mesia, prin care „toate familiile pământului” aveau să fie binecuvântate. Așa este și cu botezul în apă. În timp ce atestă o legătură exterioară și pecetluieşte privilegii exterioare, botezul este aşa cum a fost tăierea împrejur, o „pecete a neprihănirii care se capătă prin credința” (Romani 4:11), și se referă în primul rând la foloasele lucrării şi domniei lui Mesia. Tăierea împrejur era un semn vizibil pentru membrii din familia lui Dumnezeu, un semn vizibil al legăturii lor prin legământ cu Acesta. Aşa este şi botezul. Tăierea împrejur a fost rânduiala aceea care a marcat sau a confirmat în mod public, intrarea în familia vizibilă a lui Dumnezeu. Acelaşi lucru face şi botezul. Tăierea împrejur a fost o pecete de curățire și puritate morală. Aşa este şi botezul, pentru că face referire la iertarea păcatelor prin sângele lui Hristos, și naşterea din nou prin Duhul Său; și ne învață că noi suntem din fire vinovați și păcătoşi, că avem nevoie de iertarea și harul sfințitor al lui Dumnezeu, aduse prin Răscumpărătorul cel răstignit. Cu siguranță, aceasta este cea mai puternică temelie pentru a afirma că tăierea împrejur a fost înlocuită cu botezul. Tăierea împrejur în carne, aşa cum suntem cu toţii de acord, a fost suspendată ca semn pentru credincioşi. Botezul a venit în locul ei, înseamnă același lucru, pecetluieşte același legământ și reprezintă o făgăduință pentru aceleași binecuvântări duhovniceşti.

Aşadar, cine oare s-ar putea îndoi de faptul că este potrivit să se aplice botezul în apă chiar şi în cazul pruncilor?

Deși botezul înlocuieşte tăierea împrejur, totuşi există aspecte în care cele două diferă. Dar diferenţele stau tocmai în acele aspecte în care perioada Noului Testament diferă de cea a Vechiului Testament, adică prin caracterul mai extins și mai puțin ceremonial. Botezul nu se limitează la a opta zi, ci poate fi administrat în orice moment și loc. Nu se limitează doar la partea bărbătească (aşa cum era tăierea împrejur). Asemeni perioadei Noului Testament, când harul este mai cuprinzător, botezul marchează un privilegiu cuprinzător, și este administrat într-un mod care ne amintește că „nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod, nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască” în perioada creștină. Nu se mai face deosebire pe aceste criterii, ci toți suntem una în Domnul Iisus Hristos.

Argumentul VII: Botezul familiilor (caselor) în Noul Testament

Faptul că în perioada apostolilor găsim în mod repetat principiul botezului casei (familiei) constituie un argument puternic în favoarea botezului pruncilor.

Cei care au făcut cercetări şi care au cunoştinţă despre obiceiurile vechi ale evreilor, afirmă că în perioada Vechiului Testament era obiceiul ca atunci când veneau prozeliți din alte popoare la iudaism, toți copiii familiei lor erau indiscutabil recunoscuţi ca şi membri în Adunare, împreună cu părinții lor. Și pe baza credinței părinților lor, toți cei de parte bărbătească, copii și adulți, erau tăiați împrejur; iar toată familia, atât bărbați cât și femei, erau botezaţi în apă şi astfel incluşi în comunitatea poporului aflat în legământ cu Dumnezeu [1]. Asemănător, când cercetam istoria Noului Testament, aflăm că apostolii (care erau cu toții evrei, desigur obișnuiți cu această practică) au adoptat în lucrarea lor același principiu de a primi și a boteza familiile întregi pe baza credinței părinților. Pe acest principiu au acționat într-un mod clar şi izbitor. Când „Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel”, ni se spune că Lidia „a fost botezată, ea şi casa ei” (Faptele Apostolilor 16:14-15). Când temnicerul din Filipi a crezut, au fost botezaţi „el și toți ai lui, îndată” (Faptele Apostolilor 16:33). De asemenea, citim şi despre „casa lui Stefana” că a fost botezată în întregime (1 Corinteni 1:16). Deşi nu suntem siguri că au existat copii mici în oricare dintre aceste familii, este totuşi foarte probabil să fi existat. În orice caz, principiul botezului familiei, adică primirea tuturor membrilor tineri ai acestor familii pe baza credinţei capului familiei, acest principiu este stabilit în mod clar și definitiv în Scriptură. Principiul acesta constituie o temelie pe care creştinii care susţin botezul copiilor pot sta cu încredere neclintită.

Acum daţi-mi voie să întreb, cunoaşteţi vreun caz de botez al întregii familii, care să se fi întâmplat în lucrarea vreunui pastor baptist? S-a întâmplat oare, în lucrarea unui pastor baptist, ca atunci când părinții unei familii numeroase s-au convertit la creştinism, să fi fost botezați „ei și toţi ai lor îndată„? Putem afirma cu încredere că astfel de cazuri, dacă exista, sunt foarte rare. De ce? Evident, pentru că frații noștri baptiști nu acționează în această privinţă după principiile stabilite în Noul Testament, principii după care au acţionat primii creștini, apostolii.

Argumentul VIII: Privilegiile legământului n-au fost retrase niciodată cu privire la copii

Încă un lucru foarte important: nu ne putem imagina că privilegiile și statutul copiilor ca membri ai Adunării (lucruri pe care primii creștini, evrei fiind, le cunoşteau de multă vreme şi erau obişnuiţi cu ele) s-ar fi putut retrage brusc în Noul Testament, fără să rănească inimile părinților și fără să producă în sufletul lor sentimente de revoltă și nemulţumire împotriva “noii orânduiri” al lui Dumnezeu. Dar nu găsim nicio referinţă de acest fel înregistrata în istoria Noului Testament. Tăcerea Scripturii în acest aspect nu prezintă nicio de dificultate pentru principiile botezului copiilor. Vechiul principiu prin care copiii erau membri ai Adunării (principiu foarte drag părinţilor) a continuat să existe la fel ca înainte. Fiind clar faptul că Adunarea este una şi aceeaşi în esenţă, în cele două perioade, primii creștini nu aveau nevoie de vreo poruncă nouă, clară şi directă pentru a include copiii în familia legământului. Fiindcă privilegiul acesta nu a fost niciodată anulat, atunci cu siguranţă el a continuat să existe. O nouă poruncă oficială de la Dumnezeu în favoarea acestui privilegiu ar fi fost întru totul de prisos. Mai ales fiindcă s-a înţeles în mod clar, din aspectele perioadei harului, ca în loc de a se retrage sau micşora privilegiile, ele au fost mai degrabă înmulțite și lărgite.

Dar frații noștri baptiști sunt nevoiţi să presupună că primii creștini, care erau evrei și fuseseră cândva obişnuiţi să îşi considere copiii lor iubiţi ca fiind părtaşi împreună cu ei înșiși la privilegiile și promisiunile aduse de legământul cu Dumnezeu, aceia au ajuns brusc la înţelegerea ca atunci când Adunarea Noului Testament a fost stabilită, privilegiile și promisiunile legământului nu au mai fost valabile şi pentru copiii lor. Că aceşti copii aveau, de acum înainte, să înceteze să mai fie în legătură cu Adunarea lui Dumnezeu, asemănându-se cu acei copii din celelalte Neamuri; și toate acestea, într-o perioadă a harului care se deosebeşte în multe aspecte de cea de dinainte, printr-o lumină mai mare și privilegii mai cuprinzătoare. Deci, frații noștri baptiști sunt nevoiţi să presupună că primii creștini, în momentul stabilirii Adunării din Noul Testament, s-au confruntat cu un anunț de acest gen, și mai mult decât atât, l-au acceptat fără vreun simţământ de surprindere sau vreun cuvânt de nemulţumire! Mai mult, ei presupun că această schimbare s-a făcut fără prea mare impact asupra lor, deoarece niciodată nu se menționează aceasta în Noul Testament şi nu se face nici măcar vreo aluzie în epistole. Dar putem oare considera această presupunere că fiind adevărată, măcar pentru o clipă? Nu se poate. Aşadar, putem trage concluzia că tăcerea vizibilă a Noului Testament cu privire la vreo retragere a vechilor privilegii pentru copii, sau cu privire la vreo nemulţumire a părinţilor legată de anularea acelor privilegii, nu poate să justifice vreo concluzie nefavorabilă asupra statutului de membri în Adunare, pentru copiii credincioşilor. Drept urmare, şi aceasta ne oferă o temelie puternică să susţinem statutul copiilor ca membri în Adunare.

Argumentul IX: Alte pasaje biblice clare pentru botezul pruncilor

Cu toate că Noul Testament nu conține texte care să declare că pruncii credincioşilor sunt membri ai Adunării în virtutea nașterii lor, totuşi găsim multe pasaje care nu pot fi explicate în mod raţional şi sincer decât în armonie cu această înţelegere. Următoarele pasaje sunt astfel de exemple.

Profetul Isaia, deși nu a fost un scriitor al Noului Testament, a scris în cel mai interesant mod despre timpurile Noului Testament. A scris despre slavă din ziua de pe urmă, despre acea zi atunci când „lupul şi mielul vor paste împreună, leul va mânca paie ca boul”, atunci când nu va mai fi nimic care să rănească sau să distrugă, pe întregul munte sfânt al lui Dumnezeu. Despre acea zi, profetul insuflat de Duhul Sfânt declară: „Iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou, aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte… căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba şi nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o sămânţă binecuvântată de Domnul, şi copiii lor vor fi împreună cu ei.” (Isaia 65:25, 11:9, 65:17,22,23).

Cuvintele Domnului Hristos cu privire la copii sunt în armonie doar cu doctrina pe care o discutăm acum. „Atunci I-au adus nişte copilaşi, ca să-Şi pună mâinile peste ei şi să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Iisus le-a zis: ‘Lăsați copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.’ După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo.” (Matei 19:13-15). Cercetând limbajul folosit de mai mulți evangheliști cu privire la acest eveniment, înţelegem în mod evident că acei copii despre care este vorba aici sunt copii mici, pe care Mântuitorul i-ar putea „lua în brațe”. Limbajul folosit de Domnul nostru cu privire la ei este unul minunat. „Împărăţia cerurilor este a celor ca ei”. Adică, a lor este Împărăţia cerurilor, sau lor le aparține Împărăţia cerurilor. Este exact aceeaşi formă de exprimare, în original, pe care Domnul nostru o folosește la începutul predicii Sale de pe munte, când El spune: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerului”; „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 5:3,10).

Această formă de exprimare, desigur, se opune înţelesului pe care unii l-au atribuit pasajului, în încercarea de a-i ocoli puterea: anume, că s-ar înţelege că Împărăţia cerurilor ar fi formată din aceia care ar semăna în ceea ce priveşte duhul, cu acei copii mici. Dar, aceasta ar însemna să spunem, în mod asemănător, că în Împărăţia cerurilor nu intră cei care sunt „săraci în duh”, ci doar cei care se aseamănă cu ei; sau că nu intră cei care sunt „prigoniți pentru neprihănire”, dar numai aceia care manifestă un comportament asemănător. Limbajul Domnului nostru a arătat, fără îndoială, că Împărăția cerurilor era într-adevăr a lor, a acelora despre care Domnul a vorbit, ca Împărăţia le aparținea lor; că ei sunt moștenitorii ei, tot la fel cum sunt şi cei „săraci în duh” și cei „prigoniți pentru neprihănire”.

Dar ce trebuie să înțelegem noi prin expresia „Împărăția cerurilor”, așa cum este ea folosită în acest pasaj? În mod evident, înțelegem Adunarea vizibilă, său Împărăţia vizibilă a lui Hristos, ca fiind deosebită de restul lumii. Oricine cercetează fără părtinire pe cei patru evangheliști, ar trebui găsească acest înţeles pentru expresia amintită. Iar dacă acesta este înţelesul, atunci Mântuitorul nostru afirmă în termenii cei mai direcţi realitatea și porunca divină pentru statutul copiilor ca membri ai Adunării. Dar dacă înţelesul expresiei „Împărăția cerurilor” ar fi Împărăţia slavei viitoare, argumentul formulat nu devine mai slab, ci chiar şi mai puternic. Pentru că dacă Împărăţia slavei viitoare este şi a copiilor mici ai credincioșilor, atunci ei au dreptul şi la privilegiile Adunării de pe pământ.

Un alt pasaj din Scriptură vorbește cu tărie prin aceeaşi exprimare. Mă refer la declarația pe care o găsim în predica apostolului Petru, în ziua de Rusalii. Atunci un mare număr de ascultători, în acea zi solemnă, „au rămas străpunşi în inima şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: ‘Fraților, ce să facem?’” Răspunsul slujitorului lui Hristos, insuflat de Duhul Sfânt, a fost: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” (Fapte 2:37-38). Apostolul Petru vorbește aici în mod clar despre făgăduinţa făcută de Dumnezeu pentru poporul legământului. Este vorba despre acea făgăduinţă în care El se declară Dumnezeul lor și îi numeşte „familia legământului Sau”. El a făcut acea făgăduinţă pentru cei cărora le-a vorbit, inclusiv pentru copiii lor. Şi bineînţeles, a dat acelor copii dreptul prin legământ la privilegiile acelei familii. Deci dacă prin legământ au şi copiii o poziţie în familie, nu avem nevoie de vreun alt argument oficial pentru a demonstra că ei au dreptul şi la semnul exterior, pecetea acelei familii.

Voi mai aduce încă un pasaj din Scriptură, în sprijinul doctrinei botezului pruncilor. Mă refer la acea remarcabilă și concludentă declarație a apostolului Pavel, în ceea ce privește copiii, care se găsește în prima epistolă către Corinteni, capitolul 7. Declaraţia vine ca răspuns pentru o întrebare de la membrii din acea adunare locală, cu privire la legea creștină în privinţa căsătoriei: „bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă, şi nevasta necredincioasă este sfinţita prin fratele; altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi, pe când acum sunt sfinţi.” (1 Corinteni 7:14).

Întrebarea importanta în legătură cu acest pasaj este următoarea: în ce sens un părinte credincios „sfinţeşte” pe celălalt care este necredincios, astfel încât copiii lor sunt „sfinţi”? Cu siguranță, nu poate să însemne că fiecare persoană, soț sau soție evlavioasă, care este căsătorită cu un partener necredincios, este întotdeauna mijlocul prin care se oferă partenerului curăţia duhovnicească, adică naşterea din nou și sfințirea inimii. Nici nu poate însemna că fiecare copil care are doar unul dintre părinţi credincios, este în mod sigur ținta sfințirii Evangheliei, a sfințirii lăuntrice. Niciunul care citește şi înţelege Biblia, şi care are ochi să vadă ce se petrece zilnic în jurul lui, nu ar putea să dea astfel de înţeles pasajului amintit. Nici nu putem trage concluzia, aşa cum unii şi-au închipuit în mod ciudat, că în cazul în care doar unul dintre părinți este credincios, copiii sunt recunoscuţi ca legitimi. Adică, acei copii n-ar mai fi „copii din curvie”, ci ar fi recunoscuţi ca fiind născuţi din căsătorie legală! Cuvântul „sfânt” nu se aplică nicăieri în Scriptură cu asemenea înţeles. Rog pe adepții acestei interpretări să aducă măcar un exemplu de pasaj din Scriptură cu un astfel de înţeles clar al termenului „sfânt”. Iar în ceea ce privește presupunerea că evlavia unui partener este necesară pentru a face un legământ de căsătorie valabil sau legitim, nimic nu poate fi mai absurd! Oare au fost toate căsătoriile păgânilor în afara legii, în zilele lui Pavel? Contractele matrimoniale care au loc în fiecare zi, în vremurile noastre, în cazul în care niciunul dintre parteneri nu este evlavios, sunt toate aceste contracte nelegitime și invalide? Cu siguranță, această interpretare este o cale de scăpare absurdă, nu poate fi folosită ca argument.

Termenii „sfânt” și „necurat”, după cum bine cunoaştem din Scriptură, nu au numai un înţeles duhovnicesc, dar şi unul colectiv, de Adunare, în Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi în unele cazuri se referă la ceea ce este asemeni chipului lui Dumnezeu în aspect duhovnicesc şi lăuntric, totuşi în alte cazuri aceşti termeni se referă destul de clar la ceea ce este „pus deoparte pentru un scop sfânt (sau sacru)”, adică separat de ceea ce este destinat unor scopuri obişnuite. Astfel, în perioada Vechiului Testament, despre poporul lui Dumnezeu ni se spune că erau un „popor sfânt” și că trebuia să fie puşi deoparte dintre popoare, pentru a fi ai Domnului (Levitic 20:26). Şi aceasta, nu pentru că erau toți, nici măcar în majoritatea lor, într-adevăr dedicaţi în inimile lor pentru Dumnezeu, ci pentru că toți aparţineau poporului aflat în legământ. Toți au aparținut acestui trup separat pe care Domnul l-a chemat din lume, și i-a încredinţat Adevărul Său, pentru slava Sa. Cu aceste două înţelesuri, termenii „sfinți” și „necuraţi” sunt utilizaţi în ambele Testamente, de foarte multe ori. Și înţelesul acestor termeni în orice alt caz particular, trebuie să fie dedus din contextul pasajului. În pasajul de faţă, raţionamentul apostolului Pavel impune aceste înţelesuri în mod clar.

Se pare că printre cei din Corint au existat multe cazuri de creștini uniţi prin căsătorie cu păgâni. Cel credincios, probabil, s-a convertit la creştinism după ce se căsătorise; sau a fost atât de neînțelept încât, după convertirea la creştinism, în mod voit, a făcut această legătură inegală și nefericită, căsătoria cu un partener necredincios. Apostolul Pavel spune, sub călăuzirea Duhului Sfânt, că în toate aceste cazuri, dacă cel necredincios este dispus să trăiască în continuare cu cel credincios, ei ar trebui să continue să trăiască împreună, că legătura lor este sfințită prin caracterul celui credincios în aşa fel încât copiii lor sunt „sfinţi”, adică incluşi în legământul cu Dumnezeu. Ei sunt membri ai acelei Adunări cu care părintele credincios este unit în virtutea mărturiei sale. Adică cel necredincios este în acest sens, consacrat de cel credincios, şi toţi copiii lor vor fi recunoscuţi ca aparţinând familiei sfinte cu care cel credincios este în legătură. Astfel copiii sunt consideraţi ca membri ai Adunării lui Dumnezeu, trataţi ca atare.[2]

„Fiind astfel explicat”, spune un scriitor înţelept, „pasajul stabilește statutul de membri ai Adunării pentru copii, sub o anumită formă. Fiindcă pasajul deja presupune că fiind valabil principiul prin care, atunci când ambii părinți sunt credincioși, copiii lor fac parte din Adunarea lui Dumnezeu. Problema corintenilor adusă înaintea lui Pavel reiese din acest principiu. Dacă apostolul ar fi spus, sau dacă ei ar fi înțeles, că niciun copil, fie din părinţi credincioşi sau necredincioşi, nu trebuie să fie socotiţi că membri ai Adunării, problema corintenilor nu ar mai fi existat. Căci dacă credința ambilor părinți nu ar fi putut să confere copilului privilegiul de membru al Adunării, atunci cu siguranță nu s-ar fi putut realiza acest lucru doar prin credința unuia singur dintre ei. Deci contrariul era deja recunoscut şi acceptat printre corinteni. Ar fi fost neînţelept din partea corintenilor să-l deranjeze pe apostol cu întrebări care veneau însoţite de răspunsuri proprii. Dar având în vedere presupunerea că dacă ambii părinți erau membri atunci şi copiii lor erau, de asemenea, membri ai Adunării, atunci problema corintenilor este foarte normală și serioasă. Un creştin din Corint ar fi putut spune: „Îi văd pe copiii vecinilor mei creștini, trataţi ca membri ai Adunării lui Dumnezeu. Văd copiii unor necredincioși, rămaşi în afara Adunării, împreună cu părinţii lor. Eu cred în Hristos; dar soțul meu (sau soția mea) nu crede. Cum rămâne cu aceşti copii ai mei? Sunt primiţi în Adunare împreună cu mine? Sau sunt respinşi împreună cu partenerul meu de căsătorie?”

Apostolul răspunde: „Să nu vi se tulbure inima, Dumnezeu îi consideră copii ai părintelui credincios. Este suficient că ei sunt copiii tăi. Necredinţa partenerului tău nu va zădărnici legătura lor cu legământul lui Dumnezeu. Ei sunt sfinți, pentru ca tu eşti sfânt.”

„Această decizie a clarificat problema. Și ne arată că întrebarea adusă apostolului, anume dacă o persoană căsătorită ar trebui să continue după convertirea la creştinism în legătură conjugală cu partenerul necredincios, a apărut din teamă că nu cumva o astfel de continuare să excludă copiii săi din Adunarea lui Dumnezeu. Altfel este greu de înțeles de ce apostolul ar trebui să îi descurajeze în privinţa divorţului, folosind un astfel de argument. Și este de neînţeles cum o astfel de îndoială ar fi intrat în mintea lor, dacă ei nu i-ar fi socotit deja drept membri ai Adunării pe acei copii care erau născuți din ambii părinți credincioși. Acest lucru nu a fost pus la îndoială, ci a fost privit ca un privilegiu atât de mare, încât teama de a-l pierde a determinat părintele credincios să se întrebe dacă mai degrabă să rupă legătura de căsătorie, prin depărtarea de soțul sau soția necredincioasă, decât să piardă privilegiul acesta aşa de important pentru copiii săi. Astfel, originea acestei probleme, pe de o parte, și soluţia pentru rezolvarea ei, pe de altă parte, sunt în perfectă armonie cu înţelegerea că Dumnezeu Însuşi a stabilit ca acei copii ai celor credincioși se nasc membri ai Adunării Sale”. [3]

Argumentul X: Mărturia istoriei: Tertulian; Origen; Ciprian din Cartagina; Ioan Gură de Aur; Augustin împotriva lui Pelagius; Valdenzii, susţinători ai botezului pruncilor

Istoria Adunării creștine oferă un argument de o putere irezistibilă încă din perioada apostolică, în favoarea voii lui Dumnezeu pentru botezul pruncilor.

Vă pot asigura, prietenii mei, cu cea mai mare căldură și convingere, după o cercetare foarte amănunţită pe această temă, că pentru mai bine de 1500 ani de la nașterea lui Hristos, nu a existat nici măcar o comunitate de creștini în care botezul copiilor să fie respins pe vreunul din motivele folosite astăzi de frații noștri baptişti. Este de necontestat că aceia cunoscuţi în istoria Adunării sub numele de “anabaptiști”, care au apărut în Germania în jurul anului 1522, au constituit prima comunitate de oameni din întreaga lume creștină care să respingă botezul copiilor pe motivele adoptate în prezent de către grupul creştinilor anti-pedobaptisti (adică aceia care resping botezul copiilor). Sunt conștient că unii dintre cei mai înflăcăraţi susținători ai doctrinei baptiste considera că această afirmaţie ar fi fără dovezi. Dar, după cum vom vedea în continuare, ea este adevărată. O scurtă incursiune în istorie ne va permite să găsim dovezi clare.

Tertulian, la aproape 200 ani după nașterea lui Hristos, este primul om despre care citim în istoria Adunării, care să vorbească împotriva botezului pruncilor. El recunoaște existența și răspândirea acestei practici şi recomandă în mod foarte clar ca pruncii să fie botezaţi dacă se pare că aceştia nu vor supravieţui dincolo de vârsta copilăriei. El recomandă totuşi ca, dacă pare probabil că ei vor trece cu bine de vârsta copilăriei, botezul să fie amânat până după perioada tinereţii. Dar care a fost motivul pentru această recomandare a lui Tertulian? Când privim la motiv, vedem că nu aduce niciun sprijin cauzei pentru care unii oameni îl invocă.

Tertulian şi-a însuşit ideea superstițioasă că botezul ar fi însoțit de iertarea tuturor păcatelor din trecut; și credea că păcatele comise după momentul botezului ar fi deosebit de periculoase. Prin urmare, el recomandă ca nu doar copiii mici, ci şi tinerii (bărbați și femei, chiar și tinere văduve și văduvi) ar trebui să amâne botezul lor până la vârsta când poftele tinereţii ar fi trecut. Pe scurt, el a recomandat ca în toate cazurile în care moartea nu ar fi fost probabil să intervină, botezul să fie amânat până când persoanele ar fi ajuns la o anumită perioadă în viață, când nu ar mai fi fost în pericol să fie duși în rătăcire de poftele tinereții. Și astfel, pentru mai bine de un secol după perioada lui Tertulian, găsim în istorie ca unii dintre cei mai renumiţi convertiți la credința creștină au amânat botezul până la sfârșitul vieții. Cunoaştem despre Constantin cel Mare, că deși mărturisind că este creștin cu mai mulți ani înainte, nu a fost botezat decât după începutul ultimei sale boli. Același lucru este înregistrat despre o serie de alţi convertiți la creștinism, în acea perioadă şi chiar şi după aceea. Dar desigur, astfel de recomandări și fapte nu aduc nimic în favoarea susţinerii fraților noștri baptiști. Privit în ansamblu, suportul lor istoric este cu totul în favoarea doctrinei botezului pruncilor.

Următorii oameni despre care istoria spune că au pus din nou sub semnul întrebării botezul pruncilor, au format o mică parte dintr-o comunitate din Franța, la aproape 1200 de ani după Hristos. Ei au fost adepţii lui Petru din Bruis și reprezentau o parte neglijabilă dintre aceia cunoscuţi în istoria Adunării sub numele de valdenzi. Acea mică grupare dintre valdenzi a susținut că nu ar trebui să fie botezați copiii, pentru că ei nu sunt capabili de mântuire. Ei susţineau că omul nu poate fi salvat decât dacă lucrează pentru a-şi câştiga propria mântuire, printr-un şir lung de fapte bune, cu lepădare de sine. Și susţinând că ar fi fost incapabili copiii “să ducă până la capăt mântuirea lor” (Filipeni 2:12), adepţii lui Petru din Bruis au afirmat că este absurd să se acorde copiilor pecetea sacramentală a botezului în apă. Dar desigur, frații noștri baptiști nu doresc să îi considere pe adepţii lui Petru din Bruis ca fiind înaintaşii lor, nici nu doresc să adopte susţinerile nebiblice ale acelora.

Nu mai găsim în istorie vreo altă societate sau vreun grup organizat de creştini care să respingă botezul copiilor, până în secolul al XVI-lea. Atunci au apărut anabaptiştii, după cum am menționat mai devreme, în Germania. Şi pentru întâia oară, ei au formulat doctrina asupra botezului pe care o adoptă astăzi frații noștri baptişti. În măsura în care am putut cerceta, anabaptiştii nu pot fi găsiţi nicăieri în întreaga istorie creștină, înainte de secolul XVI.

Dar noi avem mai mult decât mărturia istoriei cu privire la acest subiect. Nu doar că nu am auzit de nicio grupare să respingă botezul pruncilor, asemeni fraților noștri baptiști, pentru mai mult de 1500 ani după Hristos. Dar noi avem dovezi clare și directe că până la acel moment, botezul pruncilor era practică generalizată și necontestată în întreaga Adunare creștina.

Fără să amintim indicii mai timpurii, compatibile doar cu botezul pruncilor şi nu cu vreo altă practică diferită, Origen (unul dintre Părinţii Bisericii), învăţat grec din secolul al treilea, considerat cel mai învățat din vremea lui, vorbește foarte clar în favoarea botezului copiilor ca practica generală a Adunării. Mai mult, el spune că această practică a fost primită de la apostoli. Mărturia lui este următoarea: „Aşa cum practică Adunarea, botezul este aplicat chiar şi la prunci; căci dacă nu ar fi fost nimic în prunci care să aibă nevoie de iertare şi mila, harul botezului ar părea nefolositor” (Homil. 8 în Lev. cap. 12). Şi din nou: „Copiii sunt botezați pentru iertarea păcatelor. Care păcate? Sau când au păcătuit? Sau, poate exista vreun alt motiv pentru spălare în cazul lor, dacă ceea ce am spus mai devreme, şi anume, că nimeni nu este curat de întinăciune, chiar dacă el a trăit doar o zi pe pământ? Și pentru că întinăciunea înnăscută este îndepărtata prin botez, prin urmare, copiii sunt botezați” (Homil. în Luca 14). Şi iarăşi: „Adunarea a primit poruncă de la apostoli pentru a oferi botezul chiar şi pruncilor” [4]

O altă mărturisire cel puţin la fel de puternică este cea a lui Ciprian, unul dintre Părinţii Bisericii, latin din secolul al treilea şi contemporan cu Origen.

În anul 253 după Hristos, a avut loc un conciliu (sinod) format din șaizeci și șase de episcopi sau păstori, la Cartagina, sub conducerea lui Ciprian. Pentru acest conciliu, Fidus, un păstor din provincie, a trimis următoarea întrebare, la care şi-a dorit să capete răspuns prin sfatul reunit al celorlalţi: anume, dacă era necesar pentru administrarea botezului să se aștepte până la a opta zi, precum fusese în cazul tăierii împrejur, sau dacă un copil ar putea fi botezat mai devreme după naștere. Întrebarea, după cum putem observa, nu a fost dacă ar trebui să fie copiii botezaţi. Lucrul acesta era de la sine înţeles. Ci pur și simplu, dacă era necesar să se amâne până la a opta zi după naștere. Conciliul a ajuns în unanimitate la următoarea decizie, și a transmis-o într-o scrisoare lui Fidus:

„Ciprian și restul episcopilor care au fost prezenți în conciliu, șaizeci și șase la număr, către Fidus, fratele nostru: sănătate!”

„În ceea ce privește cazul copiilor: tu te gândeşti ca ei n-ar trebui să fie botezați la două sau trei zile după ce s-au născut, deoarece după legea tăierii împrejur, nimeni nu ar trebui să fie botezat și sfințit înainte de a opta zi de la naștere. Cu privire la aceasta, toți cei din conciliu am avut o altă părere decât a ta. Nimeni nu a fost de părerea ta, ci ​noi toți am considerat mai degrabă că mila și harul lui Dumnezeu să nu fie oprite pentru nicio ființă umană care se naște. Aşadar, dragă frate, am fost de părere în conciliu, că noi nu ar trebui să împiedicam nicio persoană de la botez și de la harul lui Dumnezeu, care este milostiv și bun cu noi toţi. Și acest lucru, valabil pentru toți, trebuie să fie respectat cu atât mai mult la copii, chiar și la cei nou-născuţi” (Ciprian, Epist. 66).

Cu siguranță, nicio mărturie nu poate fi mai decisivă decât aceasta. Lord Chancellor King, în ceea ce priveşte Biserica din primele secole, după ce citează ceea ce am amintit mai devreme şi încă multe altele, în continuare face următoarea afirmaţie: „Aşadar aici avem o hotărâre sinodală pentru botezul pruncilor, declarată în mod oficial, aşa cum era de aşteptat. O hotărâre care, fiind formulată de un sinod, este mult mai autentică și mai convingătoare decât cea a unuia singur dintre Părinţii Bisericii, având în vedere că un singur om şi-ar putea formula mai degrabă propriul lui raţionament şi propria lui părere. Dar concluzia unui sinod (și ar fi putut spune: „concluzia unanimă a unui sinod de șaizeci și șase de membri”) demonstrează că practica botezului pruncilor era obișnuită și folosită în întreaga Biserică.” [5]

Renumitul Ioan Gură de Aur, unul dintre Părinţii Bisericii, grec de la sfârșitul secolului al patrulea, având ocazia să vorbească despre tăierea împrejur și despre dezavantajele și durerea care o însoţeau, în perioada de dinaintea venirii lui Hristos, spune: „Dar tăierea noastră împrejur, mă refer la harul botezului, dă vindecare fără durere, ne aduce o mulţime de foloase, și ne umple cu harul Duhului Sfânt. Şi nu are vreun timp stabilit, cum a avut tăierea împrejur. Ci botezul poate fi administrat pentru cineva care este fie la începutul vieţii lui, fie în mijlocul ei, sau la bătrânețe. Se poate primi această tăiere împrejur care nu este făcută de mână omenească, şi nu există nicio dificultate în administrarea ei, ca să se arunce povara de păcate și ca să se primească iertare pentru tot trecutul păcătos” (Homil. 40 în Geneza).

Nu mai amintesc despre mărturia altor scriitori renumiţi din secolele III și IV în sprijinul faptului că botezul copiilor a fost practicat pretutindeni, în vremea când au scris ei. Vă voi reține însă atenţia cu o singură mărturie care privește istoria acestei porunci şi practici. Este cea a lui Augustin, unul dintre cei mai evlavioşi, cei mai învățați și respectabili dintre Părinții Bisericii. El a trăit într-o vreme la peste trei sute de ani după apostoli. Avem mărturisirea lui în legătură cu cea a lui Pelagius, un eretic învățat care trăia în aceeaşi vreme. Augustin pledează în favoarea doctrinei păcatului strămoşesc, împotriva lui Pelagius. El întreabă: „De ce sunt copiii botezați pentru iertarea păcatelor, în cazul în care ei nu ar avea nici un păcat?” În același timp, îi sugerează lui Pelagius că, pentru a nu se contrazice singur, dacă respinge existenţa păcatului strămoşesc ar trebui să respingă şi botezul pruncilor, drept consecinţă.

Răspunsul lui Pelagius este însă izbitor și clar: „Botezul trebuie să fie administrat la prunci, cu aceleași cuvinte sacramentale, care sunt utilizate în cazul persoanelor adulte. […] Oamenii mă vorbesc de rău ca şi cum eu aş fi respins botezul pruncilor. […] Eu nu am auzit niciodată de vreun om, nici chiar de cel mai nelegiuit eretic, care să fi respins botezul pruncilor. Cine oare poate fi atât de lipsit de evlavie ca să oprească să fie botezaţi copiii, născuţi din nou în Hristos, împiedicându-i să intre în împărăția lui Dumnezeu?”

Citim afirmaţiile lui Augustin referitoare la adepţii lui Pelagius: „Din moment ce ei (adepţii) nu pot să se opună autorității întregii Adunări, şi prin urmare ei susţin că pruncii trebuie să fie botezaţi, aşadar ei trebuie să recunoască faptul că şi copiii au nevoie de beneficiile unui Mijlocitor; ca aceşti copii să poată fi împăcaţi cu Dumnezeu, fiind aduşi înaintea Lui prin sacramentul botezului, și prin bunătatea credincioșilor, și astfel integraţi în trupul lui Hristos”.

Din nou, vorbind despre anumiţi eretici din Cartagina, care deși nu respingeau botezul copiilor, adoptaseră puncte de vedere greșite cu privire la înţelesul său, Augustin spune: „Dacă ar lua seama la Scripturi, și la autoritatea întregii Adunări, și la forma sacramentului în sine, ei ar vedea clar că botezul pruncilor este pentru iertarea păcatelor.” Mai mult, în lucrarea sa împotriva donatiștilor, același scriitor Augustin, vorbind despre copiii botezați ca primind mântuirea fără a fi capabili să-şi exercite personal credința, spune: „după cum întregul trup al Adunării susține, aşa este în cazul botezului copiilor mici. Căci cu siguranță ei nu pot să creadă cu inima pentru a căpăta neprihănirea, sau să mărturisească cu gura pentru a ajunge la mântuire (v. Romani 10:10), ci mai degrabă copiii prin plânsul și gălăgia lor, în timp ce botezul se săvârşeşte, ei tulbura sfintele taine. Totuși, niciun creștin nu va spune că ei sunt botezați în zadar.” Din nou, el afirmă: „Obiceiul Adunării de a boteza copiii trebuie să fie luat în seamă, nu poate fi socotit zadarnic, nici nu putem crede că ar fi altceva decât rânduiala primită de la apostoli.”

Pe scurt, cei care vor căuta să cerceteze pasaje mai lungi din scrierile lui Augustin în legătură cu istoria botezului pruncilor, printre scrierile altor Părinți ai Bisericii, vor găsi că acest respectabil credincios afirma în repetate rânduri că n-a întâlnit niciun creștin, fie din Adunarea generală, fie din vreo sectă, nici cu vreun scriitor, care recunoscând autoritatea Scripturii, să fi susţinut vreo doctrină diferită de aceea că pruncii trebuiau să fie botezați pentru iertarea păcatelor.

Aşadar, avem aici doi bărbați, fără îndoială dintre cei mai învățați din lumea de atunci: Augustin și Pelagius. Augustin cunoştea scrierile tuturor Părinților Bisericii renumiţi care trăiseră înaintea lui, probabil mai bine decât oricare alt om din timpul său. Pelagius, de asemenea, un om care avea multe cunoştinţe și talent, care a călătorit prin cea mai mare parte a lumii creștine din acea vreme. Şi totuşi ambii declară, cu aproximativ trei sute de ani după perioada apostolilor, că nu au văzut şi nici nu au auzit de vreunul care se numește creștin, nici măcar cel mai nelegiuit eretic, nici de vreun scriitor credincios Scripturilor, care să respingă botezul pruncilor (v. Wall’s History, Partea 1, cap. 15-19). Oare este posibil ca până şi cel mai nehotărât cititor, nefiind legat de lanțurile unor puternice prejudecăţi, să ezite a recunoaşte aceste realităţi istorice? Mă refer la realitatea că, în primul rând, Augustin şi Pelagius au fost într-adevăr convinşi că botezul pruncilor a fost practica universală a Adunării începând din zilele apostolilor. Iar în al doilea rând, că prin poziţia şi cunoştinţele lor, era imposibil ca Augustin şi Pelagius să greşească cu privire la concluzia aceasta a lor.

Același Augustin, în „Epistola către Bonifaciu”, își exprimă părerea conform căreia părinții sunt persoanele potrivite pentru a aduce copiii lor la Dumnezeu prin botez, în cazul în care părinţii sunt creştini buni şi credincioși; dar considera potrivit să menționeze că alții pot, în cazuri speciale, să săvârşească aceeaşi lucrare. „Vezi”, spune el, „ca mulți sunt aduşi la botez, nu de către părinții lor, ci de alte persoane, aşa cum pruncii sclavi sunt uneori aduşi de către stăpânii lor. Și, uneori, atunci când părinții sunt morți, pruncii sunt aduşi la botez de către cei care pot arăta această milă faţă de ei. Și, uneori, copiii pe care părinții lor i-au tratat cu cruzime, pot fi luaţi și aduşi la botez de către cei care nu au copii de-ai lor, nici posibilitatea de a face copii.”

Din nou, în cartea sa împotriva donatiștilor, vorbind direct despre botezul pruncilor, el spune: „Dacă cineva se întreabă despre autoritatea divină în această chestiune (a botezului pruncilor), deși este ceea ce se practică în întreaga Adunare, obicei care nu a fost instituit de către sinoade, ci a existat dintotdeauna, credem cu tărie că botezul pruncilor nu poate fi altcumva decât hotărât de autoritatea apostolilor. Am putea face o estimare despre cât de mult sacramentul botezului aduce folos pruncilor, privind tăierea împrejur pe care oamenii lui Dumnezeu din vechime au primit-o. Avraam a fost socotit neprihănit înainte de a primi tăierea împrejur, iar Corneliu a fost înzestrat cu Duhul Sfânt, înainte să fie botezat cu apa. Și totuși, apostolul spune despre Avraam că a primit semnul tăierii împrejur, ca „o pecete a neprihănirii care se capătă prin credința”, pentru că a crezut în inima lui, și aceasta i-a fost „socotită ca neprihănire” (Romani 4:11). De ce oare a poruncit Dumnezeu să se taie împrejur toți copiii de parte bărbătească în ziua a opta, când aceştia nu ar putea încă să creadă cu inima lor, în aşa fel încât acea credinţă să le fie socotită ca neprihănire? Cu siguranţă, pentru că sacramentul este, în sine, de mare importanță. Aşadar, în cazul lui Avraam, „neprihănirea prin credința” a fost mai întâi, iar tăierea împrejur (pecetea neprihănirii căpătate prin credința) a venit pe urmă. Asemănător şi în cazul lui Corneliu, sfințirea spirituală prin darul Duhului Sfânt a venit mai întâi, iar mai apoi sacramentul în legătură cu naşterea din nou, botezul cu apă. Dar Isaac, care a fost tăiat împrejur în a opta zi, mai întâi a primit această pecete a neprihănirii (tăierea împrejur), iar mai apoi neprihănirea, fiindcă a urmat credința tatălui său. Aşa este şi în cazul botezului pruncilor: sacramentul care priveşte naşterea din nou este primit mai întâi, și dacă ei urmează în viaţa lor calea creștină, atunci convertirea inimii, taina pe care o cunoscuse mai înainte trupul lor (în botez), vine pe urmă. Din câte putem vedea, sacramentul botezului nu este totuna cu schimbarea inimii.”

Cam atât din mărturia Părinților Bisericii. Trebuie să recunosc, pentru mine această mărturie este atât de convingătoare încât nu-i pot rezista. Desigur, ar fi fost totuşi posibil ca în decursul a trei secole după zilele apostolilor, să fi avut loc o schimbare semnificativă în ceea ce privește botezul cu apă. Dar este imposibil să fi fost introdusă o schimbare atât de serioasă și radicală (precum susţin frații noștri baptiști că s-a întâmplat), fără ca Părinţii Bisericii pe care i-am amintit mai devreme să fi aflat despre ea. Oare Adunarea ar fi trecut de la practicarea botezului în mod exclusiv al adulţilor, la botezul copiilor în mod universal şi constant, iar o astfel de schimbare ar fi intervenit fără să fie remarcată de către cei mai activi şi evlavioşi oameni care au trăit în acea perioadă? Nicio persoană care gândeşte fără părtinire nu-şi poate imagina aşa ceva. Origen, Ciprian, și Ioan Gură de Aur declară că botezul pruncilor era practică universală și necontestată a Adunării în vremurile și locurile în care au trăit ei. Iar Augustin și Pelagius, aceşti oameni atât de familiarizaţi cu scriitorii de dinaintea lor, şi având atât de multe cunoștințe despre creștinism, declară că nu au auzit de vreun creștin, fie drept credincios sau eretic, care să respingă practica botezului copiilor. În fața unor astfel de mărturii, eu trag concluzia că este de necrezut presupunerea că botezul pruncilor s-ar fi strecurat, ca o născocire omenească, nejustificată, undeva între timpurile apostolilor și vremea celor menţionaţi, fără să fi ajuns vreodată la urechile acelor scriitori vreo vorbă despre o asemenea schimbare. Cel care poate să creadă acea presupunere, acela este gata să sacrifice toate dovezile istoriei, pe altarul unor prejudecăţi oarbe și surde.

De asemenea, observam că acei martori ai Adevărului evlavioşi și renumiţi, cunoscuţi sub numele de valdenzi, păstrau fără îndoială doctrina şi practica botezului pruncilor. În mărturisirile lor de credință și în alte scrieri, făcute între secolele XII și XVI, în care ei prezintă crezurile și practicile lor, moştenite din tată în fiu, pentru câteva sute de ani înainte de Reformă, valdenzii vorbesc despre acest lucru atât de des și de clar, încât se exclude orice îndoială. Următoarele fragmente vor mulţumi pe orice cercetător raţional şi cinstit.

Valdenzii spuneau: „Botezul este administrat într-o adunare plină de credincioși, astfel încât cel care este introdus în adunare, să poată fi considerat un frate creștin, și toată adunarea să se roage pentru el ca să ajungă un creștin şi în inimă, așa cum el este un creștin văzut din afară. Deci pentru acest motiv aducem copiii noștri la botez, iar aducerea lor trebuie făcută de către cei cărora copiii le sunt cele mai apropiate rude, cum ar fi părinții lor, sau aceia cărora Dumnezeu le-a dat această posibilitate”.

Din nou, referindu-se la adăugările superstițioase pe care catolicii le-au introdus la botez, într-unul din documentele lor bisericeşti valdenzii afirma: „Lucrurile care sunt nefolositoare în botez sunt: exorcismele, suflarea de aer peste copil, semnul crucii pe capul sau fruntea copilului, sarea pusă în gura copilului, scuipatul în urechile și nările copilului, ungerea pieptului etc. Prin aceste lucruri mulți se rătăcesc și cad în superstiții, în loc să meargă spre mântuire și zidire.”

Deoarece vecinii lor catolici i-au acuzat pe valdenzi că ar respinge botezul copiilor, ei s-au aparat de această acuzaţie nedreaptă în modul următor:

„Nu este stabilit nici timpul, nici locul pentru cei care urmează să fie botezați. Ci bunăvoinţa și zidirea adunării, a congregației, trebuie să fie cele care hotărăsc în această chestiune.”

„Cu toate acestea, aducem copiii noștri să fie botezaţi. Acest lucru trebuie să se facă de către aceia cărora copiii le sunt cel mai apropiate rude, cum ar fi părinții lor, sau cei pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu o astfel de posibilitate.”

Istoricul adăugă: „Este adevărat că timp de câteva sute de ani au suferit văzând copiii botezați de preoții catolici. Așadar, valdenzii au amânat săvârşirea botezului cât mai mult posibil. Aceasta pentru că ei urau născocirile omenești adăugate la sfântul sacrament, pe care le-au privit ca lucruri care strică botezul. Păstorii lor, numiţi şi „Barbi”, erau deseori plecaţi în călătorii în slujba Adunării. Astfel ei nu au putut administra botezul pentru prunci și de aceea, în unele cazuri, au amânat mult timp botezul. Din cauza acestei amânări, preoții catolici i-au acuzat că nu îşi botează copiii, acuzaţie pe care au susţinut-o nu doar adversarii lor, ci chiar şi mulți dintre aceia care au admirat viaţa și credința valdenzilor în celelalte aspecte.” [6]

Valdenzii au susţinut botezul copiilor, iar aceasta este o realitate istorică sigură, stabilită prin propria lor mărturie clară și repetată. Atunci pe ce bază afirmă frații noștri baptiști despre aceşti valdenzi că au respins botezul copiilor? Răspunsul este simplu. O mică parte dintre oamenii care purtau numele de valdenzi, au fost adepţii lui Petru din Bruis despre care am amintit mai devreme. Chiar dacă erau de acord cu ceilalţi valdenzi în cele mai multe aspecte, aceştia se deosebeau de ei cu privire la subiectul botezului copiilor. Ei au susţinut că pruncii nu puteau fi capabili de mântuire. Au afirmat că nimeni nu poate avea mântuirea decât dacă a urmat un drum riguros de fapte bune, cu lepădare de sine, pentru a o obţine. Cei care mor în pruncie nu sunt în stare de asemenea cale, iar adepţii lui Petru de Bruis au considerat că aceşti copii nu pot fi capabili de mântuire. Şi, aşadar, au susţinut că nu ar trebui să fie botezați copiii. Dar aceasta nu este nicidecum doctrina fraților noștri baptiști. Şi bineînţeles, existenta adepţilor lui Petru de Bruis în istorie nu oferă niciun sprijin pentru părerile baptiştilor despre botezul pruncilor. Însă realitatea este că acei adepţi ai lui Petru de Bruis au alcătuit doar o foarte mică parte din marele grup al valdenzilor; probabil nu mai mult decât a treizecea sau a patruzecea parte din întregul grup. Totuşi, marea majoritate a valdenzilor, aşa cum ei declară în confesiunile lor de credință și în diverse documente publice pe care le-au susţinut timp de mai multe generaţii, întotdeauna au practicat botezul copiilor. Iar adepţii lui Petru de Bruis, în acest aspect, au părăsit doctrina și practica părinților lor, și s-au îndepărtat de mărturisirea de credinţă a valdenzilor care fusese corect formulată. Dacă există adevăr în cele mai clare înregistrări din istoria Adunării, atunci aceasta această realitate despre valdenzi este de necontestat.

Pe scurt, starea acestui caz poate fi ilustrată prin următoarea reprezentare. Să presupunem că s-a auzit zvonul că baptiștii din Statele Unite ale Americii au obiceiul să ţină ziua de sâmbătă ca „Sabat” al lor. Ar putea această afirmaţie să fie adevărata? Nicidecum! Există într-adevăr o mică grupare dintre cei care resping botezul copiilor, în Statele Unite, denumiţi „baptiști de ziua a şaptea” (în S.U.A. şi în alte zone, a şaptea zi din săptămână este considerată sâmbăta, prima fiind duminică, n. tr.). Gruparea aceea priveşte sâmbăta ca Sabat al lor şi probabil, ca număr, nu constituie nici măcar a treizecea parte a întregului număr de baptişti. Dar totuşi, afirmaţia corectă, singura afirmaţie pe care un istoric fidel ar putea s-o facă fără greşeală, este că baptiștii din S.U.A., ca şi grup întreg, privesc „ziua Domnului” (duminica) drept „Sabat” al lor. Prietenii mei, puteți fi siguri că această afirmație ilustrează cel mai exact realitatea despre valdenzi în legătură cu botezul copiilor. Cel puțin douăzeci și nouă de părţi din treizeci, din întregul număr de valdenzi, au fost fără îndoială susţinători ai botezului copiilor. Partea rămasă, a treizecea parte, s-a îndepărtat de înţelegerea părinților lor cu privire la botezul pruncilor, dar s-a îndepărtat pe principii cu totul diferite de cele ale fraților noștri baptişti.

Mai am un singur lucru de spus cu referire la evlavioşii valdenzi. La scurt timp după începutul Reformei prin Luther, valdenzii au căutat să stabilească legături cu Adunările reformate din Geneva și Franța. Au avut părtăşie cu ei, au primit lucrători de la ei. S-au arătat dornici să îşi afirme respectul și dragostea pentru ei ca „frați în Domnul”. Acum este bine cunoscut faptul că Adunările din Geneva și Franța la acea perioadă, practicau în mod obișnuit botezul pruncilor. Chiar şi acest singur fapt ar fi suficient pentru a dovedi că valdenzii susţineau botezul copiilor. Dacă ar fi avut doctrina despre botez a fraților noștri baptiști și ar fi pus accentul pe ea (cum fac baptiştii), este evident că o astfel de legătură între valdenzi şi ceilalţi nu s-ar fi putut discuta.

Dacă aceste afirmații istorice sunt corecte (și chiar sunt corecte, pentru că sunt la fel bine atestate precum orice altă realitate consemnată în istoria Adunării), atunci este demonstrat faptul că pentru o perioadă de aproape 1500 după Hristos, practica botezului copiilor a fost universală. Nu a existat absolut nicio excepție de la această realitate generală în întreaga Adunare creștină, care ori prin principiu, ori prin vreo analogie, să poate permite chiar şi în cea mai mică măsură doctrina fraţilor noştri baptişti împotriva botezului copiilor. Este deci demonstrat că, începând din vremea apostolilor şi până la anabaptiştii din timpul lui Luther, convingerea generală a Adunării creştine, fără a avea împotrivitori, a fost să considere copiii de credincioși drept membri ai Adunării, și prin urmare să-i boteze.

Dar mai mult decât atât, dacă doctrina fraților noștri baptiști ar fi corectă (adică, aşa cum susţin ei, botezul copiilor ar fi nepotrivit, zadarnic), atunci rezultă în mod inevitabil din afirmaţiile istorice de mai sus că rânduiala botezului ar fi fost pierdută timp de 1500 ani! Da, pierdută cu totul, din vremea apostolică și până în secolul al XVI-lea! Pentru că, în mod evident, n-a existat „nicio altă comunitate creştină în această perioadă lungă de cincisprezece secole, în afară de acelea care aveau obiceiul să boteze pruncii”. Aşadar, ar însemna că Dumnezeu nu ar fi avut Adunare în întreaga lume, pentru o perioadă atât de lungă! Putem considera adevărat acest lucru? Cu siguranță nu. Nimeni care crede în continuitatea și trăinicia Adunării de-a lungul timpului, n-ar putea susţine asemenea concluzie.

Dacă principiul fraților noștri baptiști ar fi corect, rânduiala botezului este pierdută cu totul, fără posibilitate de recuperare în lipsa vreunui miracol. Deoarece dacă în toată această lungă perioadă de timp nu ar fi existat deloc vreun botez corect în Adunare, iar dacă nimeni altcineva în afara celor botezați în mod corect nu ar fi fost capabil să ofere altora botezul corect, atunci consecința este simplă: nu ar exista niciun botez corect în vremea noastră, în întreaga lume! Dar putem crede acest lucru? Oare ne putem imagina că măreţul Cap al Adunării ar îngădui ca una din propriile Sale rânduieli prețioase să fie lepădată de tot din Adunare, timp de atât de multe secole? Cu atât mai puțin, să se fi pierdut ea de tot? Cu siguranță gândul acesta nu poate fi acceptat de niciun creștin.

Aşadar, am făcut un rezumat al dovezilor directe în favoarea botezului pruncilor. Nimic nu pare lăsat fără argument şi demonstraţie. Caracterul neschimbător al tuturor înţelegerilor şi legămintelor lui Dumnezeu cu fiii oamenilor; hotărârea Să în mod expres de a include copiii în Adunare, pe baza căreia s-a acționat timp de două mii de ani în adunarea Vechiului Testament (de la Avraam până la Hristos); tăcerea desăvârşită a Noului Testament cu privire la vreo retragere sau anulare a acestui privilegiu al copiilor; exemplele evidente și repetate de botez pentru familii întregi (case) în vremea apostolilor; mărturia neîndoielnică despre practica întregii Adunări în privinţa botezului copiilor, din timpul apostolilor şi până în secolul al XVI-lea, inclusiv a celor mai respectabili martori ai Adevărului din Evul Mediu (valdenzii); toate acestea se aduna împreună pentru a aşeza pe cea mai neclintită temelie statutul de membri ai Adunării pentru copiii de credincioși, şi prin urmare dreptul lor la botez. Dacă nu recunoaştem că există o poruncă divină aici, nu ne putem aştepta să găsim vreuna pentru orice altă rânduială în Adunarea lui Dumnezeu.

________________

Note explicative ale autorului pentru partea 1

[1]. Consider botezul iudaic al prozeliților ca fiind o realitate istorică, bine stabilită. Sunt conștient de faptul că unii susţinători ai botezului copiilor, a căror judecată și cunoştinţe le respect foarte mult, și-au exprimat îndoielile lor cu privire la această chestiune. Dar când văd evreii întrebându-l pe Ioan Botezătorul: „Atunci de ce botezi, dacă nu ești tu Hristosul?” etc, pot doar să presupun că ei erau deja obișnuiți cu acest ritual, și se așteptau ca Mesia, când avea să vină, să îl practice. Avem cele mai bune dovezi că evreii au botezat prozeliții lor, dovezi care datează încă din secolul al doilea; și este cu totul de necrezut că ar fi împrumutat ritualul de la creștini. Și cei mai mulţi cercetători dintre cei mai competenţi cu privire la acest lucru, atât evrei și creștini, de la Selden și Lightfoot până la Dr. Adam Clarke, au considerat ca fiind abundente și concludente dovezile pentru realitatea botezului prozeliţilor.

[2]. Este vrednic de remarcat că această interpretare a pasajului este adoptată și susţinută cu convingere de Augustin, unul dintre cei mai evlavioși și învăţaţi oameni din secolul al patrulea. De Sermone Domini in Monte, cap. 27.

[3]. „Eseuri despre Biserica lui Dumnezeu” de Dr. J.M. Mason. “Christian’s Magazine”, ÎI:49-50.

[4]. Coment. în Epist. către Romani, Lib. 5

[5]. Cercetare privind Constituția, etc, partea 2, Cap. 3.

[6] A se vedea comentariul lui John Paul Perrin din “Doctrina și organizarea Valdenzilor și Albigenzilor”; Sir Samuel Morlan; și, de asemenea, „Histoire des Generale Eglises Vaudoises” a lui Leger. Dl. William Jones, scriitor baptist, într-o lucrare a sa intitulată „O istorie a valdenzilor” (în două volume în format „octavo”), susţine că acoperă pe deplin aspectele credinței și organizării valdenzilor. Dar am putut observa că autorul ocoleşte cu grijă toate declaraţiile lor publice, precum și alte documente care ar putea dezvălui principiile şi practica lor cu privire la botezul pruncilor! Comentariile sunt de prisos asupra acestui truc folosit de autorul William Jones.

 

Note explicative ale traducătorului pentru partea 1

[T1] „Sacramentele” (acte de cult) sunt rânduieli sfinte instituite de Domnul Hristos, în care prin semne vizibile harul lui Dumnezeu în Hristos şi beneficiile harului sunt reprezentate şi pecetluite asupra credincioşilor.

Catehismul Heidelberg afirmă că sacramentele sunt  „semne şi peceţi vizibile instituite de Dumnezeu, pentru a ne face să înţelegem şi mai bine făgăduinţa Evangheliei, iar aceasta să fie şi mai bine pecetluită prin ele. Anume, făgăduinţa ca El, pe temelia singurei jertfe a lui Hristos adusă pe cruce, dăruieşte prin har fiecăruia dintre noi iertarea păcatelor şi viaţa veşnică”.

Sacramentul cuprinde două părţi:

(1) semnul exterior sau vizibil, care se adresează simţurilor omului şi îl face să privească spre realitatea duhovnicească simbolizată; în cazul botezului, semnul este apa, iar în cazul Cinei Domnului, semnele sunt pâinea şi vinul.

(2) realitatea lăuntrică, duhovnicească, semnificată şi pecetluită prin actul exterior.

Termenul provine din latinescul „sacramentum”, care avea la origine un alt înţeles, dar Luther şi Calvin au atras atenţia că termenul acesta nu este folosit în teologie cu înţelesul său iniţial.

În perioada Vechiului Testament, existau astfel de rânduieli care îndreptau atenţia credinciosului către realităţile duhovniceşti importante. Exemple de astfel de sacramente sunt tăierea împrejur (circumcizia) şi Paştele.

În Biserica ortodoxă şi cea catolică sunt definite şapte sacramente, pe când în cea mai mare parte a bisericilor protestante, sunt definite doar două: botezul în apă şi Cina Domnului.

 

SFARSITUL PRIMEI PARTI

Partea a doua: https://botezulcopiilormici.wordpress.com/botezul-copiilor-mici-biblic-si-rational-2/